Din colecția "Cele mai triste poezii rămase tablou"
(!) uite-o femeie neagră la capătul răbdării
cum stă şi dă din lacrimi lâng-un sicriu deschis
şi gol, cum tot aşează şi mângâie o pernă
şi nişte aşternuturi de veci, de somn, de vis (!)
(!) și-aşteaptă, şi aşteaptă, şi cred că i se pare
Devreme - prea devreme - sosirea celui dus -
citesc şi scad pe cruce: doar şapte ani(!)... dau lacrimi
şi spun vreo două vorbe condamnatoare-n sus (!)
(!) iată, femeia neagră chiar plânge şi chiar spune -
sigur că da, sunt spuneri şi lăcrămări de mamă -
întinde mâna-ncolo, întinde mâna-ncoace,
se sprijină de scânduri cu fruntea... şi tot cheamă
cel nume scris pe cruce, sub Regele pe care
îl ridicăm în slavă şi-l coborâm în Carte,
apoi, umple sicriul cu şapte ani, l-închide
încet, cu vocea stinsă... şi pleacă mai departe (!)
