Aparent un verb ca oricare altul și relativ ușor de conjugat, ”a trebui” ridică unele probleme în scriere și în pronunție, deopotrivă. Uneori, spre exemplu, la persoana a treia plural a formei de indicativ prezent, auzim forma ”trebuiesc” în loc de ”trebuie”. Această nu este însă singura problemă.
La indicativ prezent, lucrurile stau cât se poate de simplu, deoarece avem: eu trebuie, tu trebuie, el/ea trebuie, noi trebuie, voi trebuie, ei/ele trebuie. Astfel, forma verbului rămâne aceeași, indiferent de persoană și de număr.
La imperfect, trebuie să ținem cont de o excepție de la regulă: Eu trebuia, tu trebuia, el/ea trebuia, noi trebuia, voi trebuia, ei/ele trebuiau. Vedem că, în afară de persoana a treia plural, verbul are și la imperfect doar forma ”trebuia”. Astfel, trebuie să ținem minte doar conjugarea de la persoana a treia plural, unde avem forma ”trebuiau”. De exemplu, corect este ”Ei trebuiau să meargă pe plajă, dar vremea nu le-a permis”, nu ”Ei trebuia să meargă pe plajă, dar vremea nu le-a permis”.
La viitor, lucrurile stau iarăși cât se poate de simplu, dar iarăși trebuie să avem grijă la persoana a III-a plural: eu va trebui, tu va trebui, el/ea va trebui, noi va trebui, voi va trebui, ei/ele vor trebui.
Nu în ultimul rând, pentru a evita să picăm în capcana dezbaterilor, putem înlocui formele ”ei a trebuit să...” și ”ei au trebuit să...” cu o varianta mai elegantă: ”a trebuit ca ei să...”. Astfel, nu vom putea da naștere unor polemici aparent interminabile.
Cuvântul săptămânii
Criza sanitară provocată de pandemia de coronavirus ne-a obligat să regândim din temelii unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii Europene: libera circulație a cetățenilor europeni pe continent. În doar câteva săptămâni, odată ce pandemia punea pe harta sa stat după stat, multe țări au decis să închidă granițele pentru cetățenii străini. Astfel, ceea ce am câștigat în decurs de câteva decenii a fost șters cu buretele, chiar dacă doar provizoriu, peste noapte. Pentru mulți europeni (și mai ales pentru mulți români, având în vedere numărul mare al conaționalilor care trăiesc în afara granițelor țării natale), restrângerea totală sau doar parțială a dreptului de a circula liber peste frontierele odată militarizate a venit ca un șoc, ceea ce este și normal.
Ce este însă o graniță și de ce merită o discuție specială acest concept? În DEX, granița este definită drept ”limită care desparte două state; frontieră, hotar, limită teritorială”. În sens figurat, substantivul feminin ”graniță” înseamnă și ”limită”, ”hotar”. Etimologic, termenul a ajuns în limba română din limbile slave. În bulgară avem ”granica”, același cuvânt fiind întâlnit în sârbă și în croată.
Ideea de graniță, cu sensul de ”limită care desparte două state”, este un concept relativ recent. Abia odată cu formarea statelor naționale, în secolul al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea, frontierele de stat au căpătat o importanță deosebită. Și înainte existau granițe, însă acestea sunt definitorii pentru ideea de ”stat național”. După Al Doilea Război Mondial, odată ce doctrina integrării europene a început să cântărească tot mai greu, granițele dintre multe state vestice au început să devină mai mult simbolice. Mulți istorici au emis ipoteza conform căreia tocmai acest apetit al europenilor pentru integrare a permis o stare de pace și de prosperitate nemaiîntâlnită în istoria modernă a Europei. Nu trebuie să uităm că cele mai sângeroase conflicte armate din istoria umanității, cele două războaie mondiale, au pornit de pe continentul european.
