Cacofonia, ”greșeala” care sună urât

Cacofonia, ”greșeala” care sună urât

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

"La început, am înotat ca câinele ca să învăț tehnica corectă". Această exprimare dublu cacofonică mi-a trecut pe la ureche recent, când un băiat îi explica prietenului său cum a învățat să înoate, vara asta, la mare. Chiar dacă nu este considerată o greșeală de ordin gramatical sau lexical, cacofonia produce o impresie neplăcută, prin alăturarea a două sunete aflate în discordanță, asupra celui care receptează mesajul. Deși nu vorbim de o greșeală de limbă, este totuși bine să o evităm. Iată cum!

Cel mai adesea, cacofonia apare prin alăturarea grupurilor ”ca”-”că”, ”ca”-”câ”, ”ca”-”ca” sau ”ca”-”cu”. Potrivit definiției din DEX însă, avem de-a face aici cu o ”asociație neplăcută de sunete, cu un cacofonism. În muzică, cacofonia este o suprapunere de sunete discordante, o lipsă de armonie”. Astfel, nu doar grupurile de mai sus pot genera cacofonii, ci orice alt grup de sunete care, alăturate, sună dubios, neelegant.

Astfel, pentru a prelua câteva exemple publicate într-un articol de pe republica.ro, cacofonie avem și în următoarele cazuri: la Lavinia, groapă pătrată, ce cere, șansa sa. Totuși, în fiecare din aceste exemple, repetarea unei silabe în imediată vecinătate nu are un efect la fel de supărător ca în cazul ”ca”-”ca”.

Dacă vrem să evităm cacofonia, de regulă, putem folosi un sinonim sau un alt fel de exprimare cu un înțeles foarte apropiat de cea inițială. Nu vom spune ”ca camarad” (deși, gramatical, este cât se poate de correct - n.red.), ci ”ca tovarăș”. De asemenea, în loc de ”ca câinele”, putem spune într-un mod elegant ”precum câinele”.

Pentru unii, teama de a comite o cacofonie în vorbire poate deveni obsesivă. Aici, pericolul pândește însă după colț, deoarece riscăm să înlocuim o construcție nefericită, dar corectă gramatical și lexical, cu o construcție care sună și aiurea și este și greșită gramatical. Aici, distingem două situații.

În prima, pentru a nu face o cacofonie, vorbitorul, spune ”a venit bucuros la mine, ca virgulă câinele”. Când, în vorbire, pronunți acel ”virgulă”, nu faci altceva decât să încarci în mod inutil un enunț și să rupi fondul logic al exprimării. Ne putem întreba cine este ”virgulă câinele”?

A doua situație și cea care este cel mai des întâlnită constă în intercalarea unui ”și” între sunetele cacofonice. ”Eu, ca și candidat, nu pot accepta astfel de teorii”. Și aici comitem o greșeală gramaticală, încercând să evităm o simplă și nevinovată cacofonie. Corect este: ”Eu, fiind candidat, nu pot accepta astfel de teorii” sau ”Eu, în postura de candidat,…”.

Cuvântul săptămânii

În 1883, pe 25 septembrie, a fost terminat și inaugurat (într-o primă etapă - n.red.) castelul Peleș. Cu aceeași ocazie, autoritățile vremii au declarat Sinaia drept oraș. În epoca respectivă, castelul din Sinaia se număra printre cele mai moderne reședințe de regi din Europa. Printre altele, beneficia de electricitate, de lift interior și de încălzire centralizată. Ca o curiozitate, sub piatra de temelie a castelului sunt îngropate primele monede românești pe care a fost gravat chipul regelui Carol I.

Astfel, alegem drept cuvânt al săptămânii substantivul ”castel”. În DEX, ”castelul” este definit drept o ”clădire mare, medievală, prevăzută cu turnuri și cu creneluri, înconjurată de ziduri și de șanțuri, care servea ca locuință seniorilor feudali; în ziua de astăzi, este o casă mare care imită arhitectura medieval”. Pornind de la acest substantiv, avem și două expresii. Prima, ”castel de apă”, desemnează o construcție specială, de forma unui turn, care este folosit drept rezervor de apă. A doua, a construi ”castele în Spania”, desemnează a avea ”visuri irealizabile, planuri fantastice, iluzii deșarte”. În navigație, ”castelul” desemnează fiecare dintre construcțiile situate deasupra punții superioare a unei nave”.

În limba română, termenul provine din latină, unde forma era ”castellum”, și de unde a fost împrumutat și în lumea medievală. În italiană avem ”castello”, iar în poloneză ”kasztel”.

Țara în care se găsesc cele mai multe castele, majoritatea dintre ele construite în perioada medievală, este Germania. Există mai multe surse, însă nimeni nu pare să știe cu certitudine câte castele există în Germania. O estimare ar fi însă de peste 25.000 de asemenea construcții. Tot la capitolul recorduri, Țara Galilor, parte a Regalului Unit al Marii Britanii, deține cele mai multe castele raportat la suprafață.

Citit 4255 ori Ultima modificare Vineri, 25 Septembrie 2020 01:23

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.