Din colecția "Cele mai frumoase poezii rămase tablou"
Încet şi în şoaptă, să nu tulburăm
cuvintele vii şi cuvintele moarte din Inima Pădurii,
mergem tocmai acolo, să ne căutăm urmele
pe care le-am lăsat... sau pe care le-am uitat...!
Îţi mai aduci aminte ce noapte era,
şi ce fel de întuneric era, şi ce fel de Lună nu era,
şi ce fel de stele nu erau,
şi ce fel spuneai: sunt minunată, eşti minunat?!
Şi spuneai, şi spuneai, şi tot spuneai,
chiar dacă nu te vedeam, chiar dacă nu mă vedeai,
chiar dacă nimeni şi nimic nu era,
şi numai Inima Pădurii se auzea... şi a ta... şi a mea!
Auzi cum se aude Inima Pădurii?!
ştii, cumva, de ce inimile noastre nu se mai aud?
şi ce lună, şi ce stele, şi ce frumseţe deasă!
Vrei să ne luăm toate urmele şi să plecăm acasă!?
