LADA DE ZESTRE/ Raiul copilăriei, în pânzele Ioanei Gheorghiu

LADA DE ZESTRE/ Raiul copilăriei, în pânzele Ioanei Gheorghiu
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

* Prima pictură naivă pe care a vândut-o a fost cumpărată de ambasadoarea Austriei venită în vizită la Galaţi


A plecat fată săracă din satul natal, de undeva din judeţul Vaslui, şi şi-a făcut un rost în viaţă, la Galaţi. După ce a fost economistă şi contabilă, Ioana Gheorghiu a descoperit, abia după vârsta de 40 de ani, că este un om bogat, că are o zestre de nepreţuit, ascunsă atâta timp în cufărul sufletului său.

„Lucrând la Centrul Cultural, am intrat în contact cu tot felul de meşteri populari. Mă fascinau în special cei care pictau, dar nu credeam vreodată că voi fi în stare să fac aşa ceva, deşi îmi doream foarte mult. Pe la 40 de ani, după Revoluţie, când mi-a ieşit o colegă la pensie, am dorit să-i fac un dar special. Am pictat în ulei, pentru prima dată un tablou cu flori, care a fost foarte apreciat. Aşa am prins curaj şi, iată, sunt ani buni de când desenez şi nu mă mai satur”, îmi povesteşte Ioana Gheorghiu.

În locuinţa sa modestă, de pensionară obişnuită cu nevoile, pânzele cu picturi naive dau impresia că te afli undeva la muzeu. Contrastând cu sobrietatea camerelor, tablourile, toate cu teme rurale, te fură într-un rai cu lumină dumnezeiască şi culori fragede. „Învierea”, „Duminica Paştelui”, „Răvăşitul oilor”, „Zăpada mieilor” reclădesc, ca într-un mozaic, o lume demult apusă, aceea a copilăriei artistei, într-un sătuc de dinainte de colectivizare. „M-am născut la Muşata şi, până la şapte ani, când a venit colectivizarea, viaţa mi-am trăit-o ca-n poveşti. Aveam gospodărie mare, cu multe animale. Lângă curtea noastră se ridica biserica, albă şi luminoasă. După colectivizare, nimic n-a mai fost la fel. Prin pictură încerc să retrăiesc cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele”, mă lămureşte printre aburii unei cafele, care ne invită la spus poveşti.

Atelierul din bucătărie

O întreb unde-şi lucrează minunile şi mă cheamă în bucătărioara mică, dar intens luminată de o fereastră largă. Într-un amestec ciudat, aroma cafelei se îmbină aici cu mirosul uleiurilor colorate pe care Ioana Gheorghiu le întinde pe pânzele sale.

 

 

„Şevaletul” femeii e o canapeluţă pe care stau întinse tuburi, pensule şi pânze începute şi neterminate. Lucrează de pe un scaun pliant mic, ca şi cum aproape s-ar închina în faţa meşteşugului, ca şi cum s-ar ruga pentru a culege în culoare inocenţa artei naive.

Vânzare slabă, recompensă în premii

Zeci de tablouaşe înfăţişând toate anotimpurile - care cu boi străjuite de lanuri uriaşe de floarea soarelui, sau ninsoare diafană de copaci înfloriţi - toate într-o cromatică pe care orice pictor şi-ar dori s-o stăpânească şi cu o linie delicată, amintind de stampele japoneze.

În funcţie de suprafaţa pictată, „comorile” naive costă 25, 30 sau 40 de lei. Are şi tablouri mai mari, pe care le dă cu 500 de lei. Ar lăsa şi din preţ, numai să le vândă, deşi colegii de breaslă o ceartă că-şi dă, mai tot timpul, ieftin munca. La târgurile de meşteri populari lumea admiră, dar nu prea cumpără. Dacă ar avea cine s-o ajute să-şi facă un site, e convinsă că arta sa s-ar vinde mult mai bine „afară”.

„Acum câţiva ani, când a venit ambasadoarea Austriei la Galaţi, a vizitat târgul meşterilor şi i-au plăcut foarte mult tablourile mele. A şi cumpărat un peisaj de iarnă. De câte ori am avut ocazia să le arăt celor din străinătate ce lucrez, de atâtea ori am vândut imediat. Un domn din Israel mi-a dat chiar 1.000 de lei pentru o pictură”, îşi aminteşte interlocutoarea mea.

CITEŞTE ŞI: PĂPUŞI TRADIŢIONALE, lucrate cu migală şi pricepere

Cu toate acestea, Ioana Gheorghiu are mulţumirea că arta picturii populare a devenit, din meşteşug, un lucru serios. Anual se organizează în diferite oraşe din ţară saloane, unde artiştii de pictură naivă expun şi primesc premii. Are deja patru distincţii, cea mai importantă fiind Marele Premiu câştigat anul acesta la Bacău. Mai mult decât atât, lucrările ei sunt pozate în diferite cataloage, ba chiar apare şi în „Enciclopedia – 50 de ani de artă naivă în România”, a lui Costel Iftinchi.

În singurătatea bucătărioarei-atelier, într-o permanentă căutare a perfecţiunii, şi-ar dori să aibă pe cineva cu care să împărtăşească dragostea de culoare aşezată pe pânză, dar nu a găsit deocamdată pe nimeni interesat să „fure” meseria. „Mă doare că oamenii sunt prea săraci ca să-şi mai permită să cumpere lucruri frumoase, dar nu renunţ la visul meu de a deveni cât mai bună în branşă”, îmi transmite peste pânzele împrăştiate între noi, în care se odihneşte raiul copilăriei la sat, adunat în petice mai mari, sau mai mici.

 

Citit 2787 ori Ultima modificare Luni, 07 Decembrie 2015 01:49

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.