Pictorul şi graficianul Nicolae Mantu este recunoscut unanim drept ctitor al mişcării artistice gălăţene. Unul dintre reprezentanţii cei mai marcanţi ai artelor plastice româneşti, Nicolae Mantu ar fi devenit, într-o societate normală, un adevărat simbol pentru oraşul nostru. Această acţiune firească ar fi fost nu doar un gest de corectitudine morală faţă de acest artist de geniu, ci şi un mod prin care oraşul nostru s-ar fi putut bucura de imens capital de imagine.
În schimb, tot ce am făcut pentru pictorul Mantu a fost să-i acordăm o recunoştere pur formală, transformându-i amintirea într-o formă fără fond. Astfel, Galeriile de Artă din Galaţi îi poartă numele, la fel ca şi o stradă din Micro 13, precum şi Şcoala Gimnazială Nr.1 din Micro 19. Ar mai fi de amintit şi Concursul naţional de arte vizuale „Nicolae Mantu”, organizat anual de Centrul Cultural “Dunărea de Jos”.
Casa memorială în care pictorul nu a trăit
Fără îndoială, cea mai clară dovadă a nepăsării faţă de acest simbol al Galaţiului constă în faptul că o clădire de pe strada Al. I. Cuza a fost transformată în “Casa memorială Nicolae Mantu”, deşi pictorul nu s-a născut şi nici nu a locuit în imobilul de la numărul 44. De fapt, casa unde a locuit Nicolae Mantu se află alături, la nr. 46, ascunsă privirii trecătorilor în spatele unui gard înalt. Nici măcar o plăcuţă comemorativă nu a fost montată aici, pentru a indica locul exact de naştere al pictorului Mantu. Proprietari acum sunt Carmen şi Florentin Bădescu, cei care au moştenit casa de la urmaşii familiei Mantu.
În schimb, o placă de marmură cu mesajul „În această casă (sic!) s-a născut şi a trăit pictorul NICOLAE MANTU 1871-1957, reprezentant de frunte al artelor plastice româneşti”a fost fixată în mod cu totul eronat pe clădirea vecină, la numărul 44. Exact lângă placa informativă este lipită şi o tăbliţă cu însemnul “Monument istoric”. Ce-i drept, imobilul cunoscut sub numele de “Casa Corvissianu” şi devenit acum o adevărată ruină, a aparţinut numeroasei familii Mantu, însă pictorul Mantu nu a locuit niciodată aici.
Peste un secol vechime
“Casa Corvissianu este de fapt casa lui Stavru Mantu (tatăl lui Nicolea Mantu – n.r.), aşa cum apare într-un document de arhivă […]. Casa de la numărul nou 32 (numărul 44, după actuala numerotare – n.r.) avea ca vecini Templul Israelit (locaş de cult impozant, demolat, între timp – n.r.), la numărul nou 30, şi pe Stăvrică Mantu, la numărul nou 34. Fiica acestuia, Elena Mantu, căsătorindu-se, la 31 mai 1909, cu Ioan Corvissianu, comerciant, a primit ca zestre de la părinţi această casă”, arată istoricul Valentin Bodea, în lucrarea „Monumente istorice şi de arhitectură din oraşul Galaţi”, citându-l pe cercetătorul Corneliu Stoica, cu a sa lucrare “Pictorul Nicolae Mantu”. Potrivit lui Corneliu Stoica, valoarea imobilului era estimată, la începutul secolului al XX-lea, la 40.000 de lei.
Sursa foto: flickr.com
Potrivit unui autor contemporan familiei Mantu, Elena a primit drept zestre, pe lângă casă, şi comerţul din care făcuse avere tatăl său. “Crişan Muşeţeanu spune că Elena era măritată cu un om mărunţei şi cu burtă, băiat cinstit, care, fără să fie întreprinzător ca socru-său, ştia să păstreze tăria casei. Casa lor era lângă cea a fraţilor (Mantu – n.r.), casă mare, nou zidită, dar aşezată perpendicular pe stradă, cu curte laterală. Elena şi Ioan Corvissianu au avut doi copii: Neculai şi Tecla. Tecla va moşteni această casă, care mai târziu intră în posesia unei familii din Galaţi. Această familie a avut grijă de Tecla Corvissianu, până la moartea acesteia”, mai arată istoricul Valentin Bodea.
“Cenuşăreasa arhitecturii gălăţene”
Clădirea eronat numită astăzi “Casa memorială Nicolae Mantu” şi-a căpătat tristul renume de “Cenuşăreasa arhitecturii gălăţene”. Invadat de vegetaţie sălbatică, cu geamuri la ferestre doar pe alocuri, imobilul s-ar înclina fără îndoială în faţa unui cutremur ceva mai mare. O fotografie (foto 1 – n.r.) datând probabil de la începtul secolului trecut şi prezentată în lucrarea lui Valentin Bodea se află într-un puternic contrast cu imaginea actuală a clădirii. În urmă cu peste un secol, faţada de la stradă a casei era vizibilă în întregime, graţie unui gard construit în partea de sus din fier forjat. Din fotografia de epocă reiese eleganţa şi sobrietatea plină de bun-gust a clădirii, fapt ce îi creează privitorului de acum o senzaţie de melancolie, având în vedere ruina în care clădirea s-a transformat.
Ruina de 400.000 de euro
În concluzie, un ultim capitol din istoricul acestui simbol architectonic al Galaţiului, acum părăsit, se cuvine a fi amintit. Într-un articol apărut în urmă cu trei ani şi jumătate, în “Viaţa liberă”, jurnalistul şi scriitorul Victor Cilincă explica: “Un act de dinainte de Revoluţie, invocat ca donaţie de la moştenitoarea averii Mantu, Tecla Corvissianu, către filiala Uniunii Artiştilor Plastici, entitate care a avut o vreme, până în 1990, o secţie a Fondului Plastic, cu ateliere pentru plasticieni, în imobilul de la nr. 44, nu a fost legalizat însă cum trebuie şi un proces foarte lung cu ultimul reprezentant al proprietăţii comuniste, Primăria, i-a dat câştig de cauză familiei Bădescu. Fostul preşedinte al Consiliului Judeţului, Eugen Chebac, a invocat şi posibilitatea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, cu despăgubiri, dar chestiunea era de resortul Primăriei, care a pierdut procesele cu actualii proprietari, apoi nu a căzut de acord asupra sumei mari pentru cumpărarea ruinei unei case memoriale, care nici n-a fost casa personajului memorial, cu 400.000 de euro, ceruţi de proprietari”.
Foto galerie Remus Basalic
