Hai, nenorociţilor, lăsaţi-vă părinţii să moară în pace! Lăsaţi copiii să nu vă spună "la revedere"! Nu vă trebuie nici un "rămas bun" şi nici un "adio" în această călătorie! Năpustiţi-vă! Mecanicul - nenorocitul - vă adoră! Lustruieşte locomotiva cu Lacrimi! O mângâie şi o porneşte şi o fluieră cu aer superior! Fumează ca un sictirit de atâta şi atâta Cale Ferată! Râgâie scârbit de atâtea şi atâtea şi aceleaşi mereu Linii Paralele! Hai, suiţi-vă � ...

(!) am început să nu mai vreau, să nu mai pot rămâne-aici, mă duc la loc, la timp, la mod, mă nalţ încet, încet, încet.../ ştiu că sunt singurul poet care-a (de)scris pământul tot şi cerul tot (!) (!) a fost adânc pe sus, a fost înalt pe jos cuvântul meu prea(ne)milos, (prea)credincios – mi-a arătat cum să nu cad/ nici din rotund, nici din pătrat, cum să rămân sclav de candori şi majestos (!)(!) cuvântul meu – cel de la voi şi pentru voi, prieten bun şi blând ...

Pun palma streaşină la ochi şi mă uit pe coasta cu Adam. Dincoace de zarea cu monastire şi codru secular, pe o pantă dulceagă, văd un morman de paie peste pereţi albaştri şi un gard cotit, cu nuiele orizontale, strâmbe. Asta-i casa în care mă voi dezlănţui cu Dumitriţa, la noapte. Părinţii ei sunt acasă, însă, din câte am aflat, nu se bagă în sentimentele fetei şi nu se amestecă în moaştele altora. Ale mele, adică. Cică fata-i în vorbă numai cu mine, vrea să ple ...

Mă trezesc năucit de visul cu Dumitriţa. Îmi vine să cred că n-am visat, ci a fost real. Cum, adică, dumitriţe în Mai? Dacă în satul cu monastire şi cu făcătoare de minuni pe pereţi a venit toamna, însă eu n-am habar? Dacă eu chiar am fost, în noaptea asta, acolo, şi am fugit ca prostul, în loc să-i rezolv cererea/porunca iubitei?...Sigur că da! Mă şterg la ochi, mă uit mai atent...şi înlemnesc: hainele pregătite pentru întâlnire nu mai sunt aşa, cum le-am aşezat ...

Hai, nenorociţilor, ascendenţilor, descendenţilor, transcendenţilor! Nu vă mai holbaţi la bagaje! Nu mai scormoniţi după batiste! Trenul transcendental mai stă, nu pleacă peste cinci minute, are răbdare! Uite-l cum stă ca prostul şi vă aşteaptă! Mecanicul mănâncă tocăniţa Condamnării pe Viaţă! Şi-i foarte încântat să vă ducă la Locul vostru! Iată-l ce persuasiv zâmbeşte! Face pătrate, cercuri şi gratii cu fumul ţigării! Scuipă igienic pe marginea Gării! ...

Am să mă duc la Dumitriţa, la Adam, mâine seară. Mai ales că şi vecinul m-a îndemnat. Mă pregătesc în toată noaptea asta. Mă pregătesc şi mâine dimineaţă...şi trebuie să mă descurc. Trebuie să mă şi odihnesc. Doar n-am să mă duc făcut praf, ostenit de gânduri controversate şi de insomnie. Gata, uite, nea Marmeladă pleacă după vacă, la Rădeşti. Cică pe înserate se înţelege mai bine şi mai repede cu vânzătorul. Gata, iată, intru în odaia "de curat", scor ...

(!) iertarea-i mai tare ca piatra, nu pot/ să nu dau iertare, să nu cer iertare, să nu mulţumesc/ acelui mai mare (!) (!) când lumea e plină de rău şi urât,/ greşeli şi păcate, văz duhul blândeţii de sus şi de jos/ mai bun decât toate (!) (!) văz duhul părinţilor duşi în pământ,/ în ceruri, în stele, cum vine şi-mi iartă în suflet şi-n gând/ păcatele mele (!) (!) când, noaptea, m-apasă ca lespedea, grea,/ vro mare durere, mă uit la icoana din colţ şi-o aud/ p ...

Marmeladă gâlgâie de sperie turtureaua din tei. Asta chiar zice ultimul tur!...şi-şi ia tălpăşiţa pe linia aeriană Zimbru-Adam. De parcă ar şti unde trebuie să mă duc. De parcă ar fi citit biletul de la Dumitriţa. Şi nu numai turtureaua dispare, ci şi vrăbiile din salcâmi, şi pupăza, şi rândunelele de pe sârmă, şi cinteza din liliac. Până şi sticleţii mi s-au făcut nevăzuţi. Şi toţi au ales aceeaşi linie de zbor. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că toate pă ...

Hai, nenorociţilor, suiţi-vă în trenul acesta! Acuma suiţi-vă! E singurul tren care nu deraiază! Scaunele sunt ocupate, dar mai sunt locuri în picioare şi pe vagoane!   Hai, suiţi-vă fără bilete! Controlorii au rămas în Gara cealaltă! Cică nu merită să meargă cu dumneavoastră!   Hai, suiţi-vă şi mâncaţi seminţe de orice! Cântaţi, dormiţi, aplecaţi-vă pe fereastră, începeţi Uitarea! ...

E Mai. Cam zece Mai. Cam vineri. Cam pe la ora de vecernie. Stau prin odaia de naştere. Naşterea mea. Stau şi citesc poezii de dragoste. Şi scriu poezii de dragoste. Aud clopotul chemării la slujba de seară. Aud vorbă deasă şi lungă pe drum. Mă uit pe geam, printre flori de liliac în toi. Şi-l văd pe vecinul meu, Vasile Marmeladă, cum se apropie şi începe să-mi bată în poartă. Cred că vrea să-i dau căni cu vin. Cum să nu-i dau? Îi dau. Doar n-am să fac patru butoaie cu ...