Nu ştiu cum se întâmpla că, de fiecare dată,
când mă duceam acasă,
mama şedea senină şi tristă în faţa porţii
şi era foarte frumoasă
şi cu mâinile întinse spre dragul ei de băiat
ajuns să rărească din ce în ce mai des
dorul de părinţi şi de satul
pe care l-a înţeles
din vorbele şi din dragostea ei –
femeie de cuvânt şi de pace întotdeauna,
chiar dacă plângea deseori
şi aştepta până răsărea luna,
până răsărea soarele...până într-o iarnă
cu multă zăpadă şi vânt,
când am găsit poarta singură
şi când prima oară mama nu s-a ţinut de cuvânt!
