nu las nici o urmă-n urmă,/ tot şterg, nu vreau să se ştie
c-am furat o clipă albă/ dintr-o neagră veşnicie
şi-am umplut-o cu nimicuri,/ amăgiri şi baliverne
cu minciuni (ne)vertebrate/ şi scălâmbăieli moderne...
până când biata secundă/ a spus că nu mai suportă
clocotul din carotidă/ şi îngheţul din aortă
nu mai las nimica-n urmă,/ mintenaş m-apuc de treabă,
n-am sfială, n-am regrete.../ (cine ştie să priceapă
ce-nsemnează ceastă vrere/ de totală curăţie,
a trăit o clipă albă/ dintr-o neagră veşnicie)...
şi încep... (cine nu crede,/ nu are decât să-ncerce)...
şterg şi văd, năuc de spaimă:/ văd că nu se poate şterge
(Din colecţia "Cele mai frumoase poezii rămase tablou")
