Peste 800 de magistrați din România, majoritatea activi, și-au pus numele și funcțiile pe o listă prin care își declară solidaritatea față de colegii care au denunțat unele nereguli din sistem. Demersurile pot părea stângace și oarecum teatrale, dar, într-un sistem în care tăcerea e de aur, a fi măcar de acord cu ceva altfel decât tacit, e totuși un început.
Recunosc că, personal, ”bomba Recorder” mi-a picat cu un iz de scenariu plasat în locul și la momentul potrivit. Defect profesional: mi-e greu să cred în coincidențe absolute, în care o serie de fapte până mai ieri imposibile, se înlănțuiesc fără să fie direcționate cumva, într-un anume sens. Și nici în revolte nobile, în care nimeni să nu se cațere pe spinările revoltaților ca să ajungă acolo de unde vrea să-i răstoarne pe alții. N-aș vrea să cred nici că rostul bombei ar fi să stârnească un fel milă față de categoria devenită țintă a valului de contestații și a reformei fiscale, deși cam miroase a fi.
Nu poate fi însă negată reacția pe care a stârnit-o și nici potențialul ei de a scutura copacul. Peste 800 de magistrați din țară au avut, simbolic, curajul să adere la ”revoltă”. Revolta împotriva a ce? A unui sistem mult mai plin de ”găuri” decât reușesc să spună portavocile. Pentru că, dincolo de presiuni și management după interese politice, financiare sau afinități, problemele reale mocnesc și nu se dreg nici în stradă, nici la televizor. Sunt obstacole ”la firul ierbii”, de care fiecare magistrat s-a lovit și despre care, în virtutea legii tăcerii care a pus o barieră de netrecut între sistem și societate, s-a vorbit cel mult în cifre seci, pe la sedințele interne sau prin statistici de sfârșit de an. E o impietate să vorbești deschis despre condițiile în care se face Justiția. Despre cum gâfâie sistemul, de la care românii se așteaptă să fie eficient și drept, sub presiunea lipsei de profesioniști. Despre cum sunt instanțe care funcționează cu o treime sau o jumătate din necesar sau despre cum unele parchete nu mai fac anchete pentru că nu au procurori. Sunt unități mari, care ar trebui să gestioneze dosare grele, să combată fenomene și să trimită în pușcării infractori periculoși. Nu se vorbește despre oameni care au plecat infirmi din sistem și nu au mai putut munci la vârste la care nici nu s-ar fi gândit la pensie. Sau care au murit la un an-doi după ce s-au retras.
Sunt probleme care nu se rezolvă cu o demisie sau cu o revoltă populară. Sau cu o anchetă - soluția perfectă dacă vrei să ”îngropi” ceva. Realitatea devine greu de digerat în contextul privilegiilor care, da, sunt o sare pe rana deschisă a unei societăți care resimte în plin efectele elitizării Justiției. Chiar și așa, de neînțeles, este tăcerea.
La Galați, unul din locurile în care se întâmplă toate cele de mai sus, se tace. Un singur procuror gălățean, dintr-un parchet special, s-a declarat solidar. Și să fi vrut să mai convingă vreo doi, n-ar fi avut pe cine. E singur.
