Atmosferă de secol trecut în atelierul pictorului Nicolae Spirescu. Spaţiu puţin şi aproape auster, dar cu largi perspective deschise prin rândurile de tablouri cu luciri de ape sau figuri grave de domnitori înşiruite pe pereţi. Miroase a culoare proaspătă şi a iarbă uscată. Maestrul nu e gata de vizită, abia s-a deşteptat din somn. „S-a culcat pe la patru jumătate dimineaţa, după ce m-am dus după el să-l scot din atelier”, îl scuză soţia.
„Am umblat prin munţi să le caut chipul”
În timp ce migălea la o dedicaţie pe o mică schiţă cu portretul lui Eminescu pe care voia să mi-o dăruiască, domnul Spirescu mă pune în temă: „Îţi pun data de mâine (astăzi – n. r.) 24 ianuarie, că e ziua mea. Astăzi e ziua soţiei mele. Eu m-am născut de Ziua Unirii Principatelor”.
Vasăzică nu întâmplător foarte mulţi ani din viaţă i-a ars pe altarul istoriei, realizând portrete ale domnitorilor români. „Ani la rând am umblat după ei prin munţi, pe la mănăstiri, să le caut chipul, să-l pictez”, ne mărturiseşte pictorul Spirescu.
O viaţă sub stema Covurluiului
Data naşterii într-o zi plină de semnificaţie istorică şi-a pus amprenta pe destinul său. Deşi este bucureştean, a venit la Galaţi sfătuit de profesorul său, Camil Ressu, care-l văzuse că-i plac întinderile de ape şi peisajele dunărene.
„La Galaţi, am avut vreo opt gazde, pentru că nu găseam să-mi lase ceva libertate. Voiam intrare separată. De, eram tânăr, veneau fete şi băieţi în vizită la mine. La cea de-a noua m-am oprit. Stătea chiar în casa asta. Femeia avea două fete. Una mi-a devenit cumnată şi cealaltă soţie.
E fosta casă a lui Cuza. Nu a apucat să stea în ea. A donat-o unui cult religios. Avea zece camere. Gazda şi soacra mea a cumpărat patru camere, în care mi-am dus zilele alături de soţia mea. Mă bucur că am venit la Galaţi”, îmi mai povesteşte interlocutorul meu, arătându-mi la intrare un felinar din fier forjat, cu Stema Covurluiului
89 de ani şi patru milioane de kilometri
Am deja sentimentul că vorbesc cu o legendă vie. „Câţi ani aveţi, domnule Spirescu?” Zâmbeşte şmechereşte pe sub chelarii cu dioptrii mari. Nu prea vrea să-mi spună, dar n-are încotro: „Măi, fetiţo, mai am trei sute şaizeci şi ceva de zile şi fac 90 de ani. Dar până atunci mai e o viaţă de om”, spune, umplându-mă de uimire.
C
um, la vârsta asta pierdeţi nopţile prin atelier? „Nu pot sta degeaba. Obosesc dacă nu pictez. Când nu lucrez mă sui în maşină şi mă plimb. Sunt mort după maşini. Am avut vreo unsprezece şi am făcut vreo 4 milioane de kilometri. Am văzut toată Europa şi am fost numai cu maşina mea. Cum spun eu, e mai bine cu maşina, decât pe jos”, mai zice înainte să-şi ia rămas bun.
Ce puteam să-i urez mai frumos decât să-l găsesc şi peste trei sute şaizeci şi ceva de zile, după o viaţă de om, la fel de tânăr ca şi acum.
