În campania pentru prezidenţialele franceze, Nicolas Sarkozy are de trecut obstacolul de aproximativ opt procente care, ipotetic vorbind, l-ar despărţi de socialistul Francois Hollande. În aceste condiţii, declaraţiile politice încearcă să speculeze chiar şi cele mai mici sensibilităţii ale electoratului. Aşa se face că Nicolas Sarkozy şi-a regăsit tonul în cheie anti-imigraţionistă.
Sunt prea mulţi străini în Franţa, susţine actualul preşedinte, dând de înţeles că sistemul public este copleşit de valurile de imigranţi. Lăsând la o parte faptul că grosul acestor imigranţi este format din persoane din fostele colonii, o moştenire pe care, fie că vrea, fie că nu vrea, Franţa trebuie să şi-o asume, a promite că va înjumătăţi numărul „străinilor” este din partea lui Sarkozy o atitudine cu iz xenofob.
Nu este prima dată când Nicolas Sarkozy emite astfel de judecăţi de valoare, fie că ne referim la revoltele din suburbiile pariziene sau controversatele expulzări pe criterii etnice ale grupurilor de romi. Dincolo de înclinaţiile naturale pe care Sarkozy le are, declaraţiile ce fac referire la imigranţi sunt, probabil, şi o încercare de a mai capta ceva din electoratul conservator care acum are tendinţa de a se orienta spre candidata radicalilor de dreapta la prezidenţiale, Marine le Pen. Promisiunile sunt cu bătaie mai lungă. Pe de o parte se vorbeşte despre reguli mai stricte în acceptarea imigranţilor, reguli care, de altfel, oricum au fost înăsprite în ultimii ani.
Culmea este că, în timp ce Sarkozy vorbeşte de capacitatea din ce în ce mai mică a sistemului francez de a asimila imigranţii, se pomeneşte şi de reducerea serviciilor sociale care au tocmai menirea de a reduce aceste decalaje. Cam cu acelaşi gen de discurs a reuşit în 2007 să o învingă la limită pe Segolene Royal. Numai că, de această dată vine postura preşedintelui în exerciţiu care trebuie să dea socoteală şi pentru realizările sau nerealizările din mandatul său.
Iar din acest punct de vedere, francezii au multe să-i reproşeze, mai ales în ceea ce priveşte gestionarea efectelor crizei economice în plan social. Din această zonă ar trebuie să vină şi discursul prin care să se recupereze din procentele pierdute, numai că scuzele nu prea ţin loc de voturi în faţa electoratului francez.
