Şi dinspre „tot” asculţi întruna: „sunt eu... ştii cine... îţi trimit
tot ce visezi fără oprire, de la-nceput, frumos, curat...
tot ce râvneşti fără prihană, cum sanctitatea unui schit,
cum lacrima de adâncime când stele proaspete (nu) cad!”...
Şi-ţi pare floare la ureche să tot pândeşti, să tot aştepţi,
să tot suspini pe ceste margini de timp, de vreme şi de loc,
să strigi că tu eşti norocosul din lumea celor strâmbi şi drepţi,
să spui la toţi, să spui la toate, triumfător: „nu mă mai joc!”
Şi când mai vezi câte o steauă cum se desprinde ca un fruct
bătut de soartă şi de oameni, şi cade fumegând prin sat,
şi umblă pe genunchi, şi cere... să zici că-i substantiv defunct,
s-o pierzi, s-o ştergi din socoteală, să crezi că nu-i adevărat!
Şi când aştepţi şi-aştepţi întruna... şi nici nu te mai uiţi la ceas...
şi sigur ştii că vine clipa dinspre adânc şi dinspre nalt,
că vei primi tot ce se cade celui ce-i ultimul rămas...
dinspre „nimic” asculţi năprasnic: „nu este el! e celălalt!”...
