Te-aştept pe cărarea cu-n capăt/ la mine şi-un capăt în gară,
să mergem alături şi singuri,/ Acolo, a ultima oară!
La cinci fără cinci vine trenul/ plecat de Atunci, să ne ducă
la marginea Visului, unde/ nimic nu e-n stare de Fugă,
nimic nu e-n fugă de Stare,/ nimic nu e cald şi nici rece...
şi nimeni nu poate să zică:/ (n)-am fost, pe aici (nu) se trece!
Să iei doar Uitarea cu tine.../ în rest, sunt netrebnice toate:
şi milă, şi silă, şi rugă,/ şi umbră, şi Viaţă, şi Moarte!
Acolo şi-Atunci... chiar şi-aceste/ banale adverbe n-au Sine,
nici tu nu ai „mine” şi „tine”,/ nici eu nu am „tine” şi „mine”!
Nu crezi?... numai trenul acesta/ (a)duce răspuns întrebării:
e cinci fără cinci, hai să mergem/ (Acum) dinaintea Născării!
