pe arii din opera pâinii alerg:/ poghiazuri, zăpodii,
cicoare şi grâu, măzăriche şi maci,/ candoare şi dodii!
ş-apoi: ce corvoadă, ce moară de vânt.../ ce bat să deschidă
celebrul hidalgo şi mama de-atunci,/ cu turte pe plită,
cu ochii la mine, să vadă ce văd,/ ce pot a-nţelege
din ceastă iluzie fără sfârşit/ şi fără de lege!
şi chiar încercam să pricep că nu am/ noroc, dulcinee,
şi nici rosinantă, nici sancho, nici fler.../ şi nici o idee
din care să-nvăţ ce să fac, ce să spun/ şi ce nu se spune
când ştiu că-s naiv şi că sunt condamnat/ la deşertăciune!
pe arii din opera vieţii alerg/ mânat de izbândă...
o văd: catedrală târându-se greu,/ pe cer, fumegândă!
nimic n-am luat... dar nimic n-a rămas/ pe urmele mele...
doar sufletul mamei ş-al tatei mă ţin/ curat printre stele
şi-mi spun, legănându-mă-n cest vis divin/ şi fără proporţii,
că totu-i o arie fără cusur,/ din opera morţii!
