Din colecţia "Cele mai frumoase poezii rămase tablou"
Nimeni nu le mai ascultă clipocitul izvorârii,
nu le mai râneşte nimeni, nimeni nu le mai aşează
rostu-n sunet şi-n culoare şi în piatră... nici poeţii
nu le mai slăvesc menirea într-un vers ori într-o frază!
Părăsite şi uscate, bat fântânile la poartă,
nimenea nu le deschide, nimeni nu mai are apă,
să le dea o picătură, cât s-ajungă până unde
nici o sete nu se iartă, orice sete se îngroapă!
Mor fântânile de sete şi se pierd în amintire,
locul unde-au fost odată e mai trist ca niciodată,
parcă e sfârşitul lumii, cred că e sfârşitul lumii...
clocoteşte Marea Vie, se usucă Marea Moartă!
Bat fântânile la poartă... nimenea nu le deschide,
nimeni nu le mai aude, nimenea nu le mai vede...
şi se duc hăt-hăt departe, într-un Cimitir al Apei,
unde Dumnezeu stă Singur şi cu Faţa la Perete!
