O dată la patru ani, România primeşte cu executare. La o primă vedere şi ţinând cont de câte rele a făcut în trecut, pedeapsa nu pare a fi prea mare. Cumulat însă, de vreo 28 de ani ţara tot execută şi spală la păcate, dar nu pare însă a-şi albi nici pielea şi nici lenjeria. Ba din contra, a căpătat năravuri – sau găuri - faţă de care părea a fi virgină, odată.
Speriată şi albită pretimpuriu la tâmple, stă şi se uită în gol aşa ca proasta, incapabilă să mai înţeleagă ceva. A trecut timpul când sălta sălbatic ca o iapă scăpată dintre hamuri, nerăbdătoare să muşte din iarba crudă de pe câmpuri şi din muşchiul răcoros al pădurii. A trecut şi timpul când trăgea neobosită la căruţă, nedumerită că totuşi nu face ce vrea, dar cu speranţa că ştie el stăpânul rostul. Odată comparată cu calul aprodului Purice, acum pare mai degrabă Rocinante, gloaba scobită de şale a naivului Quijote, don scăpătat de la ţară.
Ca efect secundar şi după atâţia ani de ocnă, biata ţară a dobândit o înfăţişare de osândit: faţa suptă, nebărbierită, creştetul rar şi chelios. Privirea, altădată suplă şi zveltă, acum însă caută raţia de supravieţuire. Nu pentru minte, care e moartă demult, ci pentru stomac, cel care îşi cere ghiorăind drepturile primare.
Ţara urmăreşte cu ochi de cerşetor blidul, şi mâna stăpânului care mai adaugă mărinimos o sută la pensie. Eliberată de sub lanţurile comunismului, naivă, ţara a crezut că acum poate să zburde. Da, are voie sa zburde, cum nu, are însă energie cât sa ducă doar blidul la gură şi nimic mai mult. Printr-o sforţare, ar mai avea ea ceva, suficient cât să mai facă un duş măcar, înainte de somn. Dar, acolo în pârnaie, stăpânul o aşează cuminte la televizor, seara de seară, de unde, folosind scule moderne şi ferit de ochii lumii, execută meticulos şi răbdător lobotomia naţională. Cu ochii tâmpi şi obosiţi de atâta ură, ţara merge până la urmă la culcare, încă o dată, nespălată şi târşâindu-şi picioarele spre pat cu entuziasmul lui pop în prima zi de şcoală.
Năpădită de păduchi şi gândaci de toate felurile, de la atâta nespălare, ţara îşi priveşte în ochi stăpânul şi îl întreabă cu curajul condamnatului la moarte: băi, da’ ţi-e nu ţi-e milă!? Ce mai vrei să-mi faci!? Ce ai vrut şi nu ţi-am dat deja!? Nu crezi ca ai să dispari şi tu odată cu mine!?
Stăpânul îşi coboară ochii de miel blajin odată cu mâna mare ca o lopată pe creştetul ţării şi îi spune şuierând printre cariile dinţilor, pe sub mustaţă: “Fraiero, când nu ai să mai poţi eu plec în Sebia! Sau în Mazariscar! Sau în Costa Bica!“
Iar ţara, flamândă şi ca proasta, şi cu ultimele puteri, iese bezmetică în stradă.
E precum o nuvelă de Kafka, dar nu dintre coperţile unei cărţi, ci din realitate. E grobian. Macabru. Sfâşietor. Dacă ai fost vreodată la circ înţelegi. Lume, lumini, culori, râsete, veselie şi voie bună. Arlechini şi vată de zahăr…. Dar animalele!? Animalele!? Animalele sunt de fapt triste, dar tu zici că râd la tine, atâta timp cât se vede biciul, iar lumina nebună te orbeşte. Noaptea pe întuneric însă, când stăpânul şi corul roşu din spate, cuprinşi de beţia delirului, uită dracului de bici şi intonează apoteotic imnul, când grotescul atinge cerul, iar umbrele lui sinistre sunt mai mari şi mai înalte decât steagul care-i acoperă guvernului catafalcul şi faţa, cohortele flămânde pleacă...
Iar telefoanele alea, atât de strălucitoare acum un an, sunt doar lumânări de ceară azi.
Parcă le cântă prohodul...
Ei parcă...
…
Sub un felinar chior, pe o strada lăturalnică după ieşirea din piaţă, trece, şchiopătând grăbită spre autocare, ţara. Îmbrăcată în alb – murdar - ca o mireasă târzie, desculţă, cu ochi sticloşi de om nebun, scutură inerţial şi nebuneşte, pe ritm de vals, o pancartă mare deasupra capului: “M*** mie!”
