„Muzungu”, aşa i se spune din primăvara lui 2000 când a lăsat în urmă Galaţiul şi România, hotărâtă ca plecarea ei să fie definitivă. Kenya, pământ roşu al Africii, a fost alegerea de viaţă a Lidiei Frâncu. Pentru ea este astăzi ACASĂ în cel mai cald, mai adânc, mai frumos şi mai sincer înţeles. Şi pentru că nu poţi fi acasă fără să ai lângă tine tot ceea ce ţi-e drag, Lidia, artist plastic prin educaţie, prin suflet, dar mai ales prin darul primit de la Dumnezeu – talentul - a pictat icoane româneşti pe lemnul rupt al unei bărci abandonate. O superbă expoziţie de icoane stilizate, cu nisip de pe plaja oceanului, miros de exotic şi tradiţie românească au onorat un 1 Decembrie. Tot Lidia a pregătit, cu măiestria gastronomică deprinsă de la mama ei, 12 platouri româneşti şi le-a vândut la licitaţie obţinând banii necesari construcţiei unei clinici. Pe Lidia Frâncu aţi putut-o citi în Pagina de Tineret de sâmbătă a „Vieţii libere”, acum 18 ani, aşa că merită să o redescoperiţi.
Inevitabil
„S-a întâmplat aşa... aproape inevitabil”, după cum mărturiseşte. Luni seara a vizionat un film documentar filmat în Tanzania, iar trei zile mai târziu, vineri, cu un rucsac şi o valiză a plecat către Kenya. Sâmbătă la 1,30 noaptea a ajuns în Mombasa doar cu rucsacul... valiza a recuperat-o după patru zile, aproape goală. A urmat „prima aventură, drumul în miezul nopţii către ceea ce astăzi eu numesc ACASĂ”, spune Lidia. A ajuns în Malindi spre dimineaţă cu un „taxi”: „Dacă te sprijineai de acea maşină cădea aşa ca în desenele animate, în multe bucăţele”.
Singurul român
„Malindi este un orăşel mic, ca o staţiune de pe litoralul nostru, cu o mare comunitate italiană, rezidenţi din timpul coloniilor în Somalia şi care au migrat în Kenya. Am găsit aici un singur român, care lucrează pentru o companie italo-americană; era deja de un an aici şi am acum ocazia să îi mulţumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-a dat. Împreună cu familia lui ne petrecem sărbătorile împreună în stil românesc, cu sarmale, drob, ciorbe ca la mama acasă”, povesteşte Lidia.
Femeie dealer (sau cum să intri pe fereastră când eşti dat afară pe uşă)
Locuri de muncă erau disponibile, dar costa foarte mult permisul de muncă, plătit de firma angajatoare, başca birocraţia. „Am găsit la o companie de import alimentar, unde astăzi după toţi anii de muncă, sunt proprietara cu majoritate de acţiuni. Primul impact l-am avut când am început să contractez pentru companie... o femeie dealer!!!! Femeia pentru ei (la localnici mă refer), nu reprezintă nimic. Nu am cuvinte să descriu cum şi de câte ori am pierdut contracte, afaceri, am avut parte de distribuţie întârziată, am fost umilită şi chiar jignită, doar pentru că sunt femeie. Şi am aplicat regula numărul 1, mă dai afară pe uşă, îţi intru pe fereastră. Încet, m-am apropiat de comunitatea locală. Voluntariat... oamenii au nevoie de foarte mult ajutor şi de multă educaţie”, ne-a convins Lidia.
Mai aproape de Dumnezeu
„Localnicii trăiesc într-o lume toată a lor, plină de tradiţii, superstiţii şi reguli. Spiritual vorbind, sunt mai bogaţi decât noi... chiar mai bogaţi decât oricine. Ritul ploii l-am trăit personal şi aproape cred că este adevărat. Eu aici cu ei mă simt mai aproape de Dumnezeu!”, spune Lidia. Odată cu prima imagine din savană şi-a simţit sângele invadat de pământul roşu: „ochii meu au descoperit paradisul. În faţa mea natura adevărată, aşa cum bunul Dumnezeu a creat-o”.
Icoane cu nisip african
Lidia a studiat la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, artă plastică secţia textile, iar pasiunea pentru culori, pentru natură, artă se simte şi se împleteşte chiar şi felul în care povesteşte. „Sezonul ploios aici începe în martie şi durează până în iulie. Cui îi place ploaia trebuie să înveţe să o asculte. Şi aici ploaia vorbeşte, şi eu am început iarăşi să pictez. Mi-am adunat emoţiile, culorile, am mirosit uleiul de in adus de acasă, am mângâiat pensulele fine cu păr de veveriţă... şi da, am înţeles că era momentul potrivit pentru un nou început. Am găsit o barcă abandonată pe plajă, am făcut-o bucăţi, şi fiecare bucată de lemn a devenit mai târziu... o minune. Nu am ţinut cont de reguli şi nici de mărimi, am pictat icoane direct pe lemnul rupt. Icoane stilizate, am folosit nisip de pe plaja oceanului, miros exotic şi tradiţie românească. Am dus icoanele la Nairobi şi am onorat 1 Decembrie 2005 cu Ambasada Română. O superbă expoziţie de icoane, o picătură de România; pentru câteva ore m-am simţit pentru încă o dată mai aproape de casă”, spune Lidia.
Clinică în mijlocul unui nimic
Pentru a aduna fonduri necesare finalizării unei clinici, „în mijlocul unui nimic, dar de mare ajutor localnicilor”, Lidia a gătit româneşte aşa cum a învăţat de la mama ei. Un hotel i-a pus la dispoziţie ca sponsorizare bucătăria şi chiar un bucătar. „Eu am pregătit 12 platouri româneşti, cu sarmale şi ciorbă, tochitură, ciulama, chifteluţe, ardei umpluţi plăcinte cu dovleac, plăcinte cu brânză... dezmăţ adevărat. Am vândut cina la licitaţie la 28 de persoane, care - fără să mă laud - cu mare dificultate s-au ridicat după masă. Am strâns fondurile şi am terminat construcţia şi am făcut chiar şi un puţ de apă. Trebuie să îi mulţumesc mamei, adevărata gospodină şi mamă româncă, a cărei primă grijă a fost să ne înveţe lucruri bune şi frumoase. Arta gastronomiei, din care ea a făcut o disciplină în viaţă. Mulţumesc mama!”, ne-a mărturisit Lidia.
„Mimi nasema gazeti la Viaţa liberă”
Lidia Frâncu a fost obligată de situaţie să înveţe kiswahili, un alt dialect local numit ghiriama (este tribul cel mai numeros de pe coastă), italiana, engleza şi apoi cate un pic din alte dialecte locale, kikuyu, luo, masai. Ştiţi cum se spune în kiswahili "Citesc ziarul Viaţa Liberă”? "MIMI NASEMA GAZETI LA VIAŢA LIBERĂ!"
Pentru că Lidia a ales Africa şi Africa a ales-o pe Lidia, merită să descoperiţi exotismul, farmecul şi bogăţia pământului roşu graţie Lidiei, care vă urează: „Karibu Kenya!”, adică „Bine aţi venit în Kenia!”
