Cum spuneam, preţurile locuinţelor variază mult de la oraş la oraş, iar în acelaşi oraş sunt diferenţe în funcţie de zonă, vechimea clădirii şi facilităţile ei. În oraşul meu se poate închiria un apartament cu un dormitor (două camere în România) cu balcon, într-o zonă decentă, cu căldura şi electricitatea incluse, începând undeva la 725 de dolari canadieni.
Dovada!
La închiriere, proprietarul cere să vadă dovada ultimului salariu, ca să se convingă că cel care vrea să închirieze îşi poate permite plata lunară, referinţe de la două persoane care îl cunosc pe aplicant, precum şi plata primei şi ultimei luni din contractul pe un an care va fi semnat. Dacă cel care închiriază se mută mai devreme de un an, chiria pe ultima lună este de obicei pierdută de către chiriaş.
Contractul de închiriere stipulează modalităţile de plată, penalizări de întârziere, condiţii de utilizare a locuinţei (de obicei referitoare la numărul de persoane care locuiesc), excluziuni, ca de exemplu interzicerea oricăror modificări interioare sau exterioare, incluzând interdicţia de a zugrăvi cu o altă culoare şi alte clauze.
Chiria nu poate fi crescută de la an la an pentru un chiriaş cu mai mult de un anumit procent stabilit prin lege, de obicei o lege provincială. Dar dacă chiriaşul vechi pleacă, proprietarul poate cere o suma mai mare pentru chirie de la noul chiriaş. De aceea, într-un bloc de apartamente identice pot exista un număr de persoane care platesc chirii complet diferite şi diferenţele pot fi mari.
La blocurile mari există superintendenţi, care sunt plătiţi să facă mici reparaţii la bloc şi aceştia răspund ori de câte ori sunt solicitaţi. Ei pot schimba broaşte la uşi, robineţi la instalaţia sanitară, pot face mici zugrăveli, curăţenie în spaţiile comune... La blocurile mici, de obicei proprietarul este cel care se ocupă de aceste lucruri, fie personal, fie angajând o firmă specializată. (va urma)
Sandu Sindile
(gălăţean prin naştere şi canadian prin liber consimţită emigrare)
