* La 13 ani a încetat să vorbească, la 16 ani i se publica primul volum de versuri, în România, iar la 18 ani, primul roman * "Nu aş invita pe nimeni la tăcere!" * „Pot trasa conturul României din amintire pe orice hârtie. Îmi lipseşte uneori să scriu o carte în româneşte”, ne-a mărturisit, în scris, scriitoarea Nicoleta Crăiţă Ten’o, stabilită de 11 ani la Bremen, în Germania
„La 13 ani, Nicoleta Crăiţă Ten’o s-a hotărât de la o lună la alta să nu mai vorbească cu nimeni. În zadar au încercat părinţii şi profesorii să o convingă. În loc să vorbească, fata scrie şi compune poezii ca obsedata şi învaţă singură cinci limbi. Între timp, tăcuta autoare publică mai multe romane şi povestiri”, aşa o descrie ziarul german „Weser Kurier” pe gălăţeanca Nicoleta Crăiţă Ten’o. Dacă la 13 ani a încetat să vorbească, la 16 ani i se publica primul volum de versuri, în România, iar la 18 următorul volum de poezie şi primul roman. „Miracolul Nicoleta Crăiţă”, aşa a numit-o prof. dr. Tudor Opriş, declarând-o „un caz unic în istoria literară. Lovită de o maladie incurabilă, autismul, care o rupe aproape total de semeni şi de funcţia comunicării, şi o închide aproape ermetic în cochilia interioară, se luptă mai mult decât eroic şi continuă să se manifeste, demonstrând talent excepţional şi voinţă de fier. Ambiţia de a supravieţui spiritual răstoarnă toate prognosticurile medicale şi infirmă pesimismul tratatelor de specialitate”, o descrie reputatul profesor pe coperta cărţilor publicate în România. De 16 ani, Nicoleta Crăiţă Ten’o trăieşte prin scris. Şi tot în scris, a acceptat să ne acorde un interviu.
„Vreau să las un semn din anii mei”
„Aveam cinci ani când ascultam plăcile Angelei Similea. „Voi cânta pentru mileniul trei, vreau să las un semn din anii mei” - m-a preocupat gândul, ideea. Deschideam manualul de limba româna şi erau cu toţii reuniţi pe paginile subţiri: Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Agârbiceanu... Aşa am înţeles cum pot lăsa şi eu un semn al existentei mele. Prima poezie am scris-o în clasa a doua, la opt ani, şi încă îi ştiu versurile pe de rost. În anul 1996, după ce m-am retras din societate şi am încetat să vorbesc, am început să compun zilnic. O febră m-a cuprins şi nu m-a mai lăsat. În ultimii 16 ani nu a existat vreo zi în care să nu compun, fie versuri, fie proză. Şi nici vreo zi în care să-mi fi dorit să fac altceva decât să scriu”, ne-a mărturisit Nicoleta. Fără ştirea ei, pentru că în acel moment, anul 1998, nu şi-ar fi dat consimţământul, mama ei a trimis versurile prof. dr. Tudor Opriş. „Răspunsul m-a uluit, căci îşi exprima dorinţa publicării lor. Erau versurile pe care le aşternusem zi de zi pe hârtie. Din a scrie s-a născut dorinţa de a scrie spre a fi citită”, povesteşte Nicoleta despre volumul „Durerea în durere piere”.
„Dragoste fără graniţe”
Pe 8 aprilie 2001, Nicoleta s-a mutat în Germania, la Bremen, dar harul său literar pornise „Pe urmele Fefelegei”, primul roman. A fost atât de mult impresionată de eroina lui Agârbiceanu încât a încetat să o mai privească doar ca pe un personaj dintr-o carte. „Cred că am încercat să o integrez în lumea mea. Spre a nu o mai şti atât de singură. Poate mi-am dorit să îl substitui pe Bator, calul orb. Am vrut s-o ştiu aproape - acum stă lângă numele ei, numele meu”, ne-a mărturisit Nicoleta. Pentru următorul roman, „Rebel”, publicat în 2003, a primit premiul „Prima Verba” oferit de Uniunea Scriitorilor din România. La 18 ani, Nicoleta nu mai vorbea, dar cânta „Cântece la moara timpului” inspirată de dragoste: „Dragostea nu are, după mine, graniţe. Nici atunci când cei ce se îndrăgostesc se aseamănă, nici atunci când fetele iubesc fete ori băieţii băieţi. Cum ar putea cineva interzice iubirea? Oare nu e ea cea ce ne ţine în viaţă?”, mărturiseşte Nicoleta. Şi tot dragostea, în temă controversată - dragostea dintre două femei - avea să inspire şi primul volum liric în limba germană, „Haruka…” (îndepărtare, distanţă), un simbol pentru autoare. Au urmat „Drei Köpfe” (Trei capete), dar şi zeci de versuri publicate on-line.
„Cuvintele mă fascinează, m-au fascinat dintotdeauna”
Aşa ne-a mărturisit poeta. În Germania, viaţa i s-a schimbat: „Sunt mândră şi măgulită să am cetăţenie germană. E o ţară frumoasă, cu oameni buni şi cu un lucru foarte de preţ mie, o enigmă pe care îmi place să o descopăr: limba. A-ţi însuşi o limbă străina este, după părerea mea, o mare onoare, un dar. Cu recunoştinţă mă închin cuvintelor încă străine mie şi le implor să mă ajute, să mă aline, să îmi cânte, spre a le înţelege, spre a le face averea mea. Prin limbă am descoperit Germania şi cum îi iubesc limba, îmi place şi ţara. Viaţa mea s-a schimbat în bine abia în clipa în care am cunoscut cele doua fiinţe care mă inspiră, cărora le dedic cărţile mele, despre care am scris în limba mea maternă şi despre care nu încetez sa scriu nici în germană, cele doua minunate suflete şi prietenele mele, Reika şi Michiru”.
Fără cursuri sau meditator, a învăţat germana, franceza, italiana şi spaniola. Cum a reuşit o asemenea performanţă? „... de una singură... La început am avut nevoie de cel puţin opt ore pentru o singură poezie în limba germană. Am căutat fiecare cuvânt în dicţionarul român-german, fiecare traducere în germană în dicţionarul german-german, iar în dicţionarul de sinonime am căutat cuvinte noi în care să pot exprima mai multe nuanţe ale aceluiaşi gând. Gramatica limbii germane am învăţat-o din cărţile româneşti. Am descoperit şi pagini de gramatică pe internet, de care nu mă pot lipsi. Sper să îmi îmbunătăţesc cu timpul cunoştinţele. Îmi dau toată silinţa. Franceză am învăţat la şcoală. La fel şi engleză. Italiana şi spaniola, de la televizor”.
"Dor de bătrâna limbă română”
Am fost curioşi dacă, în Germania, Nicoletei îi e dor de România şi ce anume îi lipseşte. „Cred că am luat mai totul cu mine: muzica Angelei Similea, cărţile lui Eminescu, pot trasa conturul României din amintire pe orice hârtie. Îmi lipseşte uneori să scriu o carte în româneşte. Din păcate, nu am găsit o editură în România care să publice un manuscris actual fără a fi nevoie să preiau costurile publicării, pentru că nu mi le permit”. În această vară, în Germania, vor apărea un volum de nuvele, primul meu roman în limba germană şi un al treilea volum de versuri. Voi încerca să găsesc şi o editură adecvată în România. În ultimele luni am strâns un întreg manuscris de versuri româneşti, scrise cu dor de bătrâna limbă română”, ne-a mărturisit Nicoleta Crăiţă Ten’o.
Ce înseamnă scrisul pentru ea?
„Nu am descoperit nimic, dar nimic care să mă inunde, să mă scufunde, să mă lovească, să mă dorească, să mă înnoade ca un fir de aţă, să mă despice ca pe o pâine aburindă cu mâinile goale, să mă arunce într-un colţ ca mai apoi să îmi vorbească, să mă rănească şi să mă unească, de parcă mi-ar roade unghiile cu care vreau să mă zgârii şi mi-ar toci dorinţa de moarte, de parca mi-ar citi rugăciuni la căpătâi şi m-ar lăsa să dorm până ce îmi găsesc odihna - cum o face scrisul”, ne-a mărturisit autoarea. Şi la final, am rugat-o să transmită un mesaj pentru cei care o citesc şi se regăsesc în literatura ei: „Promit să îmi dau pe mai departe silinţa, să încerc să nu dezamăgesc. Cu o adâncă plecăciune vă mulţumesc tuturor!”.
Motivaţia unei tăceri de 16 de ani
Cum de un om atât de bogat sufleteşte, atât de inspirat, un talentat artist al cuvintelor, aşa cum este Nicoleta a renunţat să mai vorbească şi ce înseamnă tăcerea pentru ea? "Când nimicnicia propriei persoane te scârbeşte cum mă scârbeşte pe mine, nu e important să îţi dai cu părerea. Eu scriu cărţi, însă nu oblig să fiu citită, cum obligă vorba ascultătorul. Nu vreau să deranjez sau să supăr", scrie Nicoleta. În România se spune ca tăcerea este de aur, vorba de argint. "Nu aş invita pe nimeni la tăcere", ne răspunde în scris Nicoleta Crăiţă Ten'o.
Amintiri de preţ din Galaţi
Când nu scrie, Nicoletei Crăiţă Ten’o îi place să asculte muzică – Angela Similea şi Celine Dion. Îi plac şi păpuşile, care o însoţesc oriunde, mereu. Îi place să citească. În Germania, împarte apartamentul cu pisicuţa ei, născută în Galaţi, în bucătăria ultimei locuinţe, pisicuţă care a însoţit-o în toţi aceşti ani. „E sănătoasă şi activă ca o copilă”, spune cu tandreţe stăpâna. Cele mai frumoase amintiri ale Nicoletei Crăiţă Ten’o? „Şcoala numărul 10 „Petre Ţuţea”, întregul meu univers. Am iubit şcoala ca pe o biserică. Mi-am iubit din suflet profesorii. Tot ce ştiu e rodul muncii lor şi le sunt pe vecie recunoscătoare. Şi mâna bunicii mele îmi lipseşte. Parfumul ei îl inhalez la desfacerea pachetelor trimise. Şi vocea ei blândă. Bunica mea ştie să cânte ca o pasăre”.
