Criticul şi istoricul literar Ovid S. Crohmălniceanu s-a născut la Galaţi, pe 16 august 1921, într-o familie de origine evreiască. Fiul lui Lazăr Cohn şi al Esterei Leibovici, Moise Cohn (numele său real) a urmat şcoala primară şi liceul („Vasile Alecsandri”) în oraşul natal. Şi-a întrerupt studiile în timpul războiului, dar le-a reluat în 1944, la Politehnica din Bucureşti, unde a obţinut în 1947 diploma de inginer constructor.
Debutul literar şi l-a făcut în 1944, sub pseudonimul Crohmălniceanu, considerat de contemporani ca derivat din moldovenescul crohmală (scrobeală). A avut, într-o primă fază, o abordare marxistă, criticând curentele de avangardă, pe care le considera potrivnice realismului socialist. Ulterior, însă, operele sale, printre care „Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale”, l-au plasat în rândul celor mai importanţi istorici literari români.
După ce i-a impus în literatură pe Nina Cassian, Marin Preda şi Petru Dumitriu, în anii ‚50, a avut o perioadă în care n-a mai avut voie să semneze, din cauza contradicţiilor cu ideologia noului regim. A fost mai apoi reabilitat, i-a readus în prim-plan pe marginalizaţii Arghezi şi Blaga, dar a continuat să facă diverse compromisuri impuse de politica oficială, pentru care încă îi sunt contestate meritele literare.
În perioada 1947-1951 a fost editor al revistei „Contemporanul”, iar apoi a lucrat la „Viaţa Românească” şi Gazeta literară”, până în 1966, când a devenit profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde a predat până la pensionare, în 1991. În acelaşi timp, a condus cenaclul „Junimea” şi a lansat o serie de tineri prozatori postmodernişti.
În 1992, a emigrat în Germania, unde a predat la Facultatea de Limbi Romanice a Universităţii din Munchen şi a continuat să scrie, în limba română, despre literatura română.
Pe 27 aprilie 2000, a încetat din viaţă din cauza unui cancer, într-un spital din Berlin, în acelaşi timp cu soţia sa, Ruth, internată într-un alt spital.
