Pentru binele copilului ei, o mamă ar merge şi până la capătul pământului. Gălăţeanca Gabriela Teleman a ajuns în Africa pentru a-şi vindeca fiica diagnosticată cu diabet. Şi tot o problemă de sănătate a fiicei a făcut-o să lase slujba liniştită de tehnician dentar pentru adrenalina pură a urgenţelor. Tot pentru a ajuta a devenit, mai apoi, fondatoarea şi coordonatoarea "St. Gabriel Community Ambulance" din Namibia, cel mai rapid, mai eficient şi mai cu suflet serviciu de ambulanţă din ţara africană, nu doar din localitatea Walvis Bay!
"Nu pot îndura să văd mame plângând"
Oţelită în zeci de cazuri dramatice în care a intervenit ca să salveze, Gabriela Teleman are o slăbiciune: nu poate îndura să vadă mame plângând. Ştie ce înseamnă! În 1989, pe 26 ianuarie, de ziua fostului preşedinte Nicolae Ceauşescu, şocul că fetiţa ei, Silvana, în vârstă de nouă ani, are diabet i-a zdruncinat viaţa. "Silvana era vânătă şi umflată pe la mânuţe căci nu aveam decât seringi pe care le sterilizam prin fierbere,cu ace foarte mari. Când o injectam, ea plângea, iar eu aş fi vrut iau acea durere asupra mea, dar nu puteam. La Spitalul Cantacuzino, reuşeam prin relaţii cu femeile de serviciu să cumpăr de pe piaţa neagră seringi de unică folosinţă, cu acul foarte fin. Pentru 50 de lei, o seringă. Erau venite din Germania, ca ajutoare. Şi tot la Cantacuzino, am citit nişte materiale despre incidenţa diabetului la copiii ca urmare a Cernobâlului, dar ne-a fost interzis să comentăm”, îşi aminteşte Gabriela.
După Revoluţie, situaţia s-a înrăutăţit şi ajunsese să stea la coadă la Frontul Salvării Naţionale să i se aprobe cererea de insulină, ca după aceea să alerge s-o găsească. Şi când soţul a primit un contract în Africa, i s-a alăturat crezând că va găsi acolo vindecarea fetiţei.
Zborul care i-a schimbat destinul
Lucra ca tehnician dentar, îi mergea foarte bine, avea propriul laborator când Silvana a făcut o formă foarte agresivă de pericardită şi a trebuit să fie transportată cu avionul în capitala Windhoek. Atunci, în avion i-a cunoscut pe oamenii minunaţi care i-au salvat viaţa Silvanei şi i-au schimbat destinul. "I-am întrebat de ce nu avem şi pe coastă un aşa serviciu, pentru că transportul la aeroport fusese jalnic. Mi-au răspuns că nu au cadre pregătite. Le-am spus că eu nu sunt paramedic, dar am educaţie medicală aşa că m-au îndemnat zis să trimit o aplicaţie, iar după două luni m-au chemat şi am început. Am lucrat în paralel în laborator şi la urgenţe, şi am creat un echilibru între viaţa de artist, dar sedentară din laborator, cu viaţa plină de adrenalină din urgenţe. Am plecat în Africa de Sud la cursuri. Am lucrat în "Paramedical Service" din 1994 până în 2003, când am început "St. Gabriel". Totul a pornit de la dorinţa de a face o diferenţă în viaţa oamenilor. Serviciul de stat funcţionează pe principiul "Dacă sunt plătit oricum, de ce să muncesc", iar cel particular pe principiul "banii întâi, serviciul după". Noi suntem cuvânt cu cuvânt serviciu de urgenţă", ne-a mărturisit Gabriela.
Ipotecă pentru ambulanţe
Prima ambulanţă a fost, iniţial, un microbuz vechi folosit la pescuit, pe care l-a reparat, vopsit şi transformat, sprijinită de prieteni, cunoştinţe şi pacienţi. Apoi un prieten i-a donat o ambulanţă la mâna a doua, foarte bună, pe care a pierdut-o într-un accident. Pe asigurare n-a luat mai nimic, băncile i-au refuzat ajutorul, aşa că şi-a ipotecat casa pentru a cumpăra maşini noi, pe care le transforma în ambulanţe. Walvis Bay este al doilea loc din lume la umezeală sărată, şi asta "mănâncă" maşinile în interior şi exterior. "Două ambulanţe erau prea ruginite să mai poată fi reparate, alte două maşini rapide le-am pierdut în accidente. Nu suntem pe petale de trandafiri, dar mergem înainte. Acum avem şase ambulanţe şi o maşină rapidă", spune Gabriela.
"Echipa mea e cea mai bună!"
"Echipa mea este cea mai bună, nu pentru că o spun eu, ci pentru că aşa este. Sunt tineri localnici, pe care îi selectez şi îi pregătesc pentru aceasta profesie, iar pe cei care au ceea ce trebuie îi trimit la studii. Asta este cea mai umanitară profesie şi nu putem s-o transformăm într-un serviciu banal. Noi suntem acolo să salvăm nu numai vieţi, ci şi suflete. Ei cresc pe lângă mine şi câteodată uit că sunt şeful lor şi devin prietenul lor", recunoaşte coordonatoarea serviciului de ambulanţă.
Pentru munca pe care o face nu exista un nume mai potrivit decât "St.Gabriel", este îngerul protector al Gabrielei, care înseamnă "Dumnezeu este puterea mea". "Mămica mea mi-a spus că acolo unde merg măcar un copac să plantez. Am plantat trei palmieri, câte unul pentru fiecare membru al familiei, şi acum sunt foarte mari. În plus, am încercat sa alin suferinţa. De fiecare dată când răspund unui apel Îl rog pe cel mai bun prieten al meu să ne ajute sa ajungem în siguranţă şi să ne dea cunoştinţele necesare să-l ajutam pe pacient. Mă rog pentru noi şi pentru el", mărturiseşte Gabriela Teleman.
Fără sprijin financiar
"Nu suntem ajutaţi de nimeni. Fonduri obţinem printr-un marketing agresiv şi un serviciu de înaltă calitate, care să convingă companiile să folosească serviciul nostru. Dar oricum asta nu este suficient pentru a acoperi toate cheltuielile, fiindcă nu toate serviciile sunt plătite, iar cei săraci au drepturi egale cu cei bogaţi să aibă un serviciu performant de urgenţă. Toată lumea ştie că prima oră este crucială pentru pacient. După ce l-am stabilizat îl transportăm la spitalul de stat sau cel particular", spune coordonatoarea "St. Gabriel Ambulance".
Profesia cere sacrificii
Gabriela Teleman recunoaşte că misiunea ei cere sacrificii şi, indirect, îi afectează familia. Dar a încercat să fie o mamă şi o soţie bună, chiar cu preţul nopţilor albe. "Nu ai Crăciun, Paşte, sfârşit de săptămâna, tot timpul cu uniformă, uiţi că un bărbat te aşteaptă cu portiera deschisă şi tu alergi la volan şi intri în maşină parcă te urci pe cal", spune Gabriela, cu umor.
Seri româneşti în Africa/ Gustul de acasă
Chiar dacă a plecat de 24 de ani din Galaţi, Gabriela Teleman a rămas în strânsă legătură cu colegii şi prietenii. "Atunci când îmi permit, mă întorc acasă să-mi încarc bateriile. Iar la Otopeni, când ofiţerii mă întreabă ce am în genţi, le spun cinstit: «gustul de acasă». Pentru că sunt aşa de cunoscută în Walvis Bay, când ajung români cu diferite vase în port sau la reparat, vin să mă vadă şi facem câte-o seară românească. Pălincuţa este parte din protocol, bineînţeles, când o avem. Plăcerea deosebită de a ne vorbi limba şi de a spune bancuri face să nu simţim cum trece timpul”, spune Gabriela Teleman.
Citeşte şi: O gălăţeancă a devenit un Raed Arafat al Africii (FOTO)
