Braşov, Bucureşti, Montreal, Toronto, Florida, Seattle, Kansas şi, mai nou, Olanda sunt locurile prin care l-a purtat cariera de inginer în aeronave pe gălăţeanul Sorin Beşchia. A plecat din România acum aproape 24 de ani, şi, de atunci, Montrealul i-a devenit acasă, dar fără ca România să-şi piardă locul din sufletul său. A lucrat pentru marile companii ale lumii - Bombardier, Boeing, Fokker - şi, după cum ne-a mărturisit, „toată experienţa, toată viaţa mea profesională e în construcţia de avioane, în general programe în dezvoltare: avioane noi, noi mari proiecte lansate sau îmbunătăţiri, ameliorări majore la avioanele deja existente”. Merită să-i aflaţi povestea.
Bombardier, Boeing, Fokker
Sorin Beşchia s-a născut în Galaţi şi a locuit aici până la vârsta de 18 ani, când a plecat la Facultatea de Aeronave din Bucureşti, pe care a absolvit-o. A lucrat mai întâi la Braşov - animat şi de faptul că munţii sunt foarte aproape, iar el este pasionat de alpinism - apoi mai mulţi ani în Bucureşti, după care a urmat Montréal.
„Montréal are o industrie aeronautică puternică, probabil 50 la sută din toată industria aeronautică din Canada. După mai mulţi ani, am plecat să lucrez cu contracte în Europa (freelancer). În Canada am lucrat la Toronto şi la Montréal, iar în SUA de două ori în Florida, de două ori la Seattle şi o dată în Kansas, tot în construcţia de avioane. În ultimii doi ani am lucrat în Olanda, plecând din Canada la cea mai cunoscută companie olandeză, Fokker, dar lucrând pentru un proiect al unui avion american, pentru că Fokker nu mai produce avioane de vreo 16 ani, ci produce, la fel ca multe companii din România, bucăţi de avion pentru cei mari.
Am lucrat şi pentru cei mari: pentru Bombardier, pentru Boeing, pentru concurenţii brazilieni ai lui Bombardier, dar nu în Brazilia, ci în Florida”, ne-a mărturisit gălăţeanul.
Să zbori cu avionul pe care l-ai construit
„Specializarea mea mai din urmă a făcut să mă ocup cam de tot, pentru că e vorba de masele şi centrajele avionului. Până la urmă, aduni tot avionul şi te ocupi cam de tot, pentru că aduni datele şi trebuie să scoţi rapoartele de mase şi centrajele”, ne-a povestit inginerul. Am fost curioşi ce a simţit când a zburat cu avioane la construcţia cărora a contribuit.
„Am recunoscut tipul de avion. M-am gândit: «Uite, zbor cu acesta şi poate pe acesta, acum câţiva ani, l-am cântărit şi i-am făcut raportul de centraje sau eu ştiu ce». Se poate! Dar, imaginaţi-vă, eu am colegi, ingineri de aviaţie, care preferă să nu zboare cu avionul! Nu cred că îţi dă mai multă siguranţă faptul că ai lucrat la tipul acela de avion, ci ideea că ştii multe despre cum se fac, despre tot procesul de proiectare, dezvoltare, certificare, care este extrem de complex şi lung şi care, în principiu, nu diferă. E o simbioză aproape perfectă între autoritatea americană şi cea europeană, iar cea canadiană se modelează după ele. Dar, fireşte, zburând într-un avion, şi uitându-te pe geam, îţi dai seama: «Bun, ne apropiem de aterizare, acum o să scoată întâi flapsurile, după care o să schimbe unghiul la flapsuri, să aibă mai multă hipersustentaţie». În acelaşi timp sunt foarte mulţi oameni pasionaţi de aviaţie care nu au făcut studii, dar urmăresc cu interes şi ştiu foarte multe”, spune, cu modestie, inginerul Sorin Beşchia.
Avionul preferat
„Cred că e unul absolut neobişnuit, pentru că nu e un avion de pasageri. În engleză se numeşte „Water Bomber”, un avion care are ca scop să stingă incendiile de pădure şi nu numai. E un fel de legendă, făcut în producţie foarte mică, dar majoritatea ţărilor mediteraneene au aşa ceva în dotare, nu companiile, ci guvernele. E un avion care are o formă bizară şi, în general, e colorat în galben şi roşu. Se aşează pe un lac, din viteză, îşi umple cu apă rezervoarele imense, zboară din nou şi când e sus larghează apa. Este foarte eficace. Mult mai eficient decât elicopterele care trebuie să care ceva şi să dea drumul. Este un proiect vechi şi au tot fost îmbunătăţiri. În cursul îmbunătăţirilor a fost o perioadă când am participat la teste, dar nu am zburat cu el pentru că, în principiu nu ai voie, sunt zboruri experimentale, care presupun riscurile aferente. Deci eu mă ocupam la sol. Nu a fost un proiect la care am lucrat mai mult de o lună, dar a fost ceva care iese din peisajul obişnuit”, spune specialistul gălăţean.
Se strigă catalogul inginerilor români
După cum am aflat de la inginerul gălăţean Sorin Beşchia, în fiecare an, la sfârşitul lui august, începutul lui septembrie, lângă Montréal, într-un parc natural, se strâng inginerii români de aeronave. „Practic, cu câteva excepţii, sunt toţi ingineri de la Facultatea de Aeronave din Bucureşti. Asta nu înseamnă că toţi vin, dar lista completă, baza de date, are peste o sută de membri. Cei mai mulţi vin din Montréal, unii vin din Toronto, alţii din SUA. Şi, în fiecare an, se strigă un catalog. În 2016 se va striga, probabil, catalogul din 1986. Când am fost în Montréal, am participat. E tot un fel de serbare câmpenească, cu inginerii de aeronave şi familiile lor. Evenimentul are loc de mulţi ani, e deja o tradiţie. Înainte, catalogul era chiar strigat de unul dintre profesorii de la Aeronave, care era stabilit acolo”, ne-a declarat inginerul.
Ingineria, bine văzută în lume
În România, deşi ingineria pare a fi în cădere liberă, inginerul Sorin Beşchia crede că s-a atins deja groapa şi, încet-încet, va începe revenirea la linia de plutire. "Am constatat cu plăcere, când am ajuns în Olanda, că această companie, Fokker Aerostructures, are un birou la Bucureşti, cu 40 de ingineri. Ei sunt foarte mulţumiţi de filiala de la Bucureşti, unde toţi sunt, cu câteva excepţii, ingineri tineri, care lucrează pentru compania Fokker, care, la rândul ei, face părţi de avioane pentru cei mai mari, pentru Boeing. Probabil că panta de urcat va fi lină, iar şcoala românească de aeronautică va fi tot mai bine. Mai ales că este bine văzută peste tot. Şi, de altfel, cunoscută, nu numai la Montréal, dar şi la Seattle, la Boeing, unde există foarte mulţi români!".
Ce pasiuni ar putea avea un inginer de aviaţie? Ei bine, navigaţia! Sincer vorbind, nu caiacul e însă principala pasiune, ci pe primul loc este alpinismul şi apoi înotul. Care sunt munţii lui preferaţi şi unde preferă să înoate veţi afla dintr-o pagină viitoare de Diaspora.
