Pe harta de trandafiri - cei drept din ăia cu spini - a Europei, România se usucă precum grădinele de flori sezoniere toamna. Adică cu vântul vâjâind pe sub petale şi mugurii uscaţi de dorinţă, fără nicio speranţă să mai inflorească la primăvară.
Poporul, prin reprezentanţii lui cei mai de seamă, joacă ţonţoroiul pe gâtul democraţiei, culcată la pamânt ca o vacă istovită, întoarsă cu faţa în jos şi sodomizată prin toate găurile, în timp ce înghite amar, cu dinţii galbeni de uzură, lacrimi amestecate cu pământul scump al patriei.
După violul acesta în grup şi cu repetiţie, trupul începe să se zbată necontrolat, ca şi scuturat de friguri, şi îşi scuipă greţos afară, apoteotic, avortonii: alaltăieri Cioloş, mai ieri Voiculescu şi reforma lui din sănătate, mai nou Coldea. Tanti Veronica - băgată pe nedrept în puşcărie - şi vecinul ei Marin - care nu a făcut încă pușcărie dar e simpatetic cu tanti-sa Veronica - sunt răzbunaţi pe viață. Din războiul lor deja personal cu sistemul, atât Marin, cât şi Veronica au ieşit învingători, pentru că, nu-i aşa, dreptatea ţine cu cei mulţi.
Nici Marin şi nici Veronica nu citesc cărţi. Ei nu citesc nici ziare, ei nu citesc practic nimic pentru că nu au bani de aruncat pe prostii. La ei in judeţ nu există nicio bibliotecă, iar ziarele sunt bune doar dacă sunt pe gratis şi pentru înteţit focul.
Atât Marin, cât şi Veronica fură. Mai de voie, mai de nevoie, într-un anumit fel sau într-un alt fel, ei supravieţuiesc furând, pentru că altfel au ajuns să nu mai aibă cum. Dintre lucrurile care într-adevăr contează, Marin şi Veronica nu mai au aproape nimic, dar ăsta e ultimul lucru pe care îl vor recunoaşte vreodată.
Marin şi Veronica au însă televizor, aşa cum au toţi vecinii lor, de pe stradă şi din intreg oraşul. în fiecare zi aşteaptă înfriguraţi ştirile, încolonaţi cuminte în faţa ecranelor care, cu lumina lor liniştită, albastră, îşi hrănesc hipnotic audienţa. Poporul lui Marin şi Veronica, captiv în propriile lui emanaţii, îşi consumă canibalic bunul şi pune în loc răul. Masa încet-încet se împuţinează, dar rămâne relativ şi pe termen scurt aceeaşi, în timp ce, cu o viteză inerţială, se schimbă doar proporţiile. Da mă, proporţiile între bine şi rău.
De partea cealaltă a sticlei, fel de fel de pastori reformaţi eşuaţi şi profesori - prin aspiraţie - de educaţie fizică şi sport (din ăia care ştiu să facă şpagatul pe câte doua scaune) pe post de formatori de opinie, sintetizează rahatul cu miros dulceag de scorţişoară şi îl îndeasă pe cale electronică în ticvele ticsite deja de conspiraţiuni ale poporului. Poporul papă cuminte medicamentul, lingura istovitoare de dulceaţă şi, la sfârşit, îşi bea paharul cu apă rece precum o binecuvântare.
...
Realitatea - admisă în secret şi doar de către unii - este că poporul fură. De mult, de nevoie şi deja instituţionalizat, pănă la punctul în care se pare că nu mai e loc de întoarcere. Într-o senilitate totală şi cu muzica dată la maxim de sfârşit de bairam, mort de beţi şi îmbătaţi de aburii puterii, nebunii dansează deşănţat periniţa în cercuri largi, şi de o parte şi de cealaltă a ecranului. Batista cu tricolor flutură pe umerii aleşilor, eliberaţi de o povară grea şi chinuitoare şi aruncată cu entuziasm ca pe o balegă direct în capul celor care - puţini - au refuzat să îşi ia pastilele. Beau-beau urâtul şi clica lui au fost în sfârşit învinşi, iar epoca lui Praz împărat începe furibund cu o energie văzută ultima dată doar la debarcarea din Normandia.
Ceauşescu mai avea puţin şi întorcea revoluţia cu 200 de lei în plus la salariu.
Peste 27 de ani şi exact cu aceeaşi sumă, Praz Împărat reuşeşte să facă nefăcutul.
Ce-i drept, atunci era vorba de lei vechi, acum de lei noi.
PS. Cum nu ştii cine este Beau-Beau!? Nici Praz Împărat!? Fii atent!
...
(18 Ianuarie 2017, Burlington, ON, Canada)
