Un om foarte Slab (VI)

Scris de Ion Zimbru

Miercuri, 06 Decembrie 2017 00:00

Nu, nu-i a bună! Omul acesta mă calcă pe nervi, pe suflet, pe ne/răbdare! Ori eu sunt defect şi nu pot pricepe şi ASTFEL DE ADEVĂR? După o tăcere lungă şi deasă, în care, spre pofida mea, Octavian Holeră-i de-un calm ieşit din comunul cel mai cunoscut din partea de Nord a Planetei de Sud, mă repliez cu greu şi mă pronunţ: „Eşti nebun, domnule! Cum, adică, ai Murit în 20 Iulie 1969, iar acum, după aproape două decenii, eşti Viu, vorbeşti, mă pui în situaţia de a constata că între noi nu există decât incompatibilitate?”...Straniul personaj nu mai zice nici o iotă! Încet, ca un robot, îşi ridică mâna dreaptă şi se şterge la ochiul stâng, îşi ridică mâna stângă şi se şterge la ochiul drept, aşa, ca într-un ritual înnebunitor, ca într-un scenariu demn de cele mai grozave/groaznice filme SF! Plânge! Oare chiar plânge, or numai mi se pare? Nu, nu mi se pare! Întinde palma spre mine şi-mi arată o lacrimă! E ca o bilă albăstrie! E solidă! Dar e lacrimă! Fiindcă din ochi a scos-o, nu? Îi dă drumul! Se aude când atinge duşumeaua! Se aude când se sparge! Eu rămân stană! Dacă aş vrea să fug din acest REAL, n-aş avea cum să mă smulg din înţepenire! Parcă nu mai am articulaţii! Parcă-s mai rigid decât O. Holeră! Acesta-mi aşează mâna dreaptă pe umărul stâng, ca şi cum ar vrea să mă liniştesc, să ies din puseu, să cred că tot ce se întâmplă ACUM ŞI AICI nu-i Minciună, nu-i Iluzie! Nu cred că reuşesc, însă încerc să mă liniştesc! Din toate răsputerile încerc! Şi chiar mişc! Mă mişc! În jurul lui! Şi el în jurul meu! Gata! Mi-a trecut! Ori numai cred că mi-a trecut! Şi, ca să nu mi se mai pară că-s într-altă Lume, Octavian se opreşte o Clipă, porneşte o Clipă, se opreşte o Clipă...şi începe să mă dumirească, să-şi argumenteze milimetric şi savant afirmaţiile sale şocante! „Da, am Murit!...Şi m-am Trezit într-un cavou, când Cineva îmi umbla prin buzunare! Când a văzut că Mortul se mişcă, Cineva a şters-o înspăimântat, lovindu-se de cele Sfinte! Desigur, nu prea credeam că-s Viu! Mai degrabă îmi sugeram că Joc rolul unui Viu! Lespedea cavoului fiind alături, am putut vedea, la lumina fantomatică a Lunii, că sunt „mort” cu pantofi albaştri, sacou negru, mănuşi verzi şi pălărie galbenă! Se înţelege că nu realizam CE, DE CE, CUM! Apoi, mai mult „mort” decât „viu”, am ieşit din Veşnicia betonată! M-am pipăit în sus şi-n jos pentru ca să văd dacă-s tot, dacă n-am uitat Ceva în Groapă! Nici ţipenie-n jur! Numai Luna – Galbenă şi Rotundă ca o Mirare!”...(Stai să vezi!)