Urmărire ca-n Basme (I)

Scris de Ion Zimbru

Sâmbătă, 23 Decembrie 2017 00:00

Sprintenă şi radioasă, o babă plină (adică nu contra/babă ori vice/babă, cum se ierarhizează ofiţerii superiori ai Marinei Militare) iese cu aer concludent dintr-un salon de înfrumuseţare, se uită-n stânga şi-n dreapta, la cer şi la pământ, ca şi cum aşteaptă pe cineva să-i pună vro întrebare, se cată-n vitrină, îşi organizează un zuluf paralel cu supra/faţa şi cu năsucul fremătând a satisfacţie îndelung şi cu osârdie visată şi râvnită, dă din mânuţă a lehamite impertinentă stării fizice şi chimice din corpul său ajuns aproape material didactic în Laboratoarele tuturor Şcolilor din România...şi se-ndreaptă la deal, pe strada lui Ion Luca Caragiale! O urmăresc fiindcă o cunosc! Exact ca-n Basme, îmi simte răsuflarea-n Ceafa-i numai cârlionţi, dar nu se-ntoarce să-mi zvârle vrun reproş, să-mi articuleze vro palmă/sudalmă, să-mi spună că o hărţuiesc şi că sună şi cere sprijin la celebrul 112, în consecinţă! Tind să cred că-i place Jocul şi că gustă acest Fel de „şarjă” comportamentală şi spontană! Îi rostesc prenumele, în şoaptă, pentru ca să n-o sperii! Se opreşte, dar nu se-ntoarce! Se-ntoarce...şi rămâne „trăsnită” lângă un stâlp de iluminat publicul cu paratrăsnet! Stâlpul, nu iluminatul! Şi, după câteva clipe de recunoaştere, mă invită scurt/persuasiv la domiciliul să stabil întru de-a pururi, aflat pe strada lui Mihai Eminescu! De  zece ani, domiciliul său nu mai este conjugal! Pentru că „omul” său s-a prăpădit, îmi povesteşte, călcat pe zebră şi pe verde, de-un nesimţit cu permis de conducere, dar fără permis de idiot! Mă invită exact în odăiţa-n care am locuit drept tânăr şi respectabil chiriaş, în urmă cu vro patruzeci de ani! Mă serveşte cu şerbet! Şi cu apă chioară, adică limpede şi naturală, că doamna Maria are fântână-n ogradă! Din sipetul străvechi, scoate o coală cu linii paralele şi-mi ceteşte ce i-am scris atunci, demult, când împlinea 40 de ani! „secanta-risc fundamentală trece/ ca un sărut-secure prin oglinzi,/ e nemilos şi e atât de rece – / iubita mea, la nimeni să nu-l vinzi!/ îl cumpăr eu – eu nu mai cred în parce,/ toţi zeii mei degeaba au murit – / oglinzile chiar dacă se vor sparge/ şi voi rămâne fără infinit!/ oglinzile-au multiplicat aiurea/ iluzia că vei veni curând/ să-mi tai singurătatea cu securea/ secantă la tangenta care sînt!/ aştept secanta ca pe-o vindecare – / s-au veştejit oglinzile şi mint!/ eu sunt tangentă la privighetoare,/ păianjen agăţat de infinit!”//...Rămân „trăsnit”! Cum a putut păstra, atâta vreme, „fleacul ăsta metafizic”, cum l-a botezat odinioară?...(Stai să vezi cum!)