Ieri, la patru ore şi patruzeci şi cinci de minute, taman când eram pe piciorul de plecare - stângul, ca-n armată - aud bătaie în uşă! Ciocănitură, adică! Vreau să cred că mi se pare, că cine ştie ce fantasme acustice mă încearcă aşa matinal! E limpede, nu mi se parte, fiindcă ciocănitura se repetă mai tare şi mai des! Mă uit pe ăla de studiat şi nu mă crucesc: este Ea, a mai fost şi altădată, la ore diferite, însă nu i-am deschis! Oare ce necazuri o fi având dimineaţă? Deoarece insistă atât, mă determină să consider că vânturi nebune au mânat-o spre uşa mea, că nu degeaba umblă cu noaptea-n cap prin urbea asta, în care nu mai eşti sigur de nimic! Vorba unui bibic: numai o clipă de neatenţie-ţi trebuie, şi te trezeşti şi fără mâini, nu numai fără portmoneu! Iar Ea, cocoana aceasta, mare curaj cred că trebuie să aibă-n dotare, de se hazardează prin gunoaie şi prin zloată şi prin beznă când cel mai bine ar fi fost să stea acasă, dacă şi-o fi cumpărat! Fiindcă, din câte o cunosc, e o entitate mobilă, adică locuieşte pe la unul, pe la altul, pe la una, pe la alta, mai mult sau mai puţin, după puterea de cumpărare a fiecărui găzduitor! Deschid paranteză: după cum vedeţi, i-am scris pronumele cu literă majusculă, că-i foarte importantă Dumneaei, mai ales în această Orânduială cu Guvernare de Fior şi Râs! Închid paranteza!
Mă uit din nou la orologiul fără cuc! Nu mai are cuc pentru că, în Septembrie, anul trecut, am deschis geamul dinspre Sud... şi dus a fost cucul în ţările calde! Şi nu se mai întoarce! Mi-a spus o pupăză sedentară! Cică a vorbit la telefon cu dânsul şi i-a spus să-mi iau adio, mai ales că nu-s în stare să-i ofer condiţii de trai demne de-un cuculus canorus postulat să-(mi) cânte la intervale imposibile pentru respectabila-i senectute!... Da, orologiul arată deja cinci ore trecute fix! Ciocăniturile cocoanei mă irită! Ce-ar fi să-i deschid? Dacă are vro urgenţă, iar eu o ţin pe dinafară? Ce tâmp mă comport! Oare eu ce-aş spune, să fiu în locul său? Şi doar m-au învăţat Părinţii şi Instructorii să fiu Sincer şi Deschis, să nu mă dau niznai, să nu mă umplu de ruşine pentr-o felie de pâine, pentr-o ţigară, pentr-o cafea, pentru nimic în Lume!... Da, gata, nu se mai poate! Nici eu nu mai pot suporta ciocăniturile, nici ea nu mai poate suporta aşteptarea! Fie ce-o fi, îi deschid uşa!... Da, sigur că da, Ea este! Cam urâţică şi cam şleampătă! Şi ea s-o fi săturat, pasămite, de Regimul cu Anarhie şi Mustăţi!... Iată, îmi zâmbeşte! O rog să ia loc şi o întreb ce doreşte!... (Stai să vezi!)
