Cum aţi văzut în ziarul de ieri, chiar aşa i-am zic madamei neînduplecate: „Piei din casa mea, că te sfărâm! Vrei să chem Poliţia? Ce mă tot pândeşti atâta? Zi naibii ce ai, ce vrei şi ce nu vrei, că sunt în stare să-ţi fac şi să-ţi dau orice, sunt dispus să-ţi cânt şi imnul ţării, numai să dispari! Da?”...Dar ce credeţi că a făcut cocoana care m-a deranjat la patru ore şi patruzeci şi cinci de minute, iar eu, un sufletist şi un găgăuţă ce sunt, i-am deschis uşa? Nici gând să se ridice şi să mă lase-n doaga mea, că numai o doagă mi-a mai rămas de când mă comport tandru şi cu exces de zel în apropierea unor asemenea creaturi profitoare, tentaculare, chiar caricaturale pot să zic! Dimpotrivă, cu aerul cel mai nevinovat din partea de sud a Moldovei de nord, substantivul feminin şleampăt şi miştocar arborează un surâs demn de Da Vinci şi-mi piţigăieşte: „Hai, nu te mai repezi la mine! Fii bun până la capăt! Hai, mai dă-mi o ţigară, că mi-i a fuma de crăp! Şi mai dă-mi şi-o lingură de dulceaţă, avarule! Şi-un lichior, zgârcitule! Şi-o cafeluţă! Şi nişte apă plată! Chiar şi la apă te caliceşti? De ce te sperii aşa? Am eu faţă de muiere care-ţi vrea răul? Uite, ca să nu mai stai atâta în clocot şi-n dilemă şi-n nervi, îţi mărturisesc pentru ce am venit la tine: am venit să-ţi fac puţină Curte! Am mai venit de multe-multe ori, însă ori n-ai fost acasă, ori n-ai vrut să binevoieşti a-ţi deschide inima şi a-mi dau drumul în casă! Acum, dacă tot s-a întâmplat, te rog din toată structura mea arhicunoscută, fii gentil, linişteşte-te, numără până la cât vrei...şi calmează-te! Nu vezi că-s toată un focar de iubire, un focar de tandreţe şi un focar de candoare? Hai, acceptă-mi curtoazia şi ţine-mă şi tu măcar o zi şi o noapte, măcar o săptămână, măcar o lună! Că am să fiu cuminte! Îţi promit! Tu trebuie doar să stai frumos lângă mine şi să-mi reciteşti cvasi/bulevardierele tale despre alde tigoare, despre laici şi habotnici, despre libidinoşi şi cicisbei! E aşa de greu? Pentru ce te omori atâta, milimetric, în fiecare ziuă? Ce-i cu atâta osârdie pe capul şi pe sufletul tău? Mai fii şi haihui, ca mine! Nu vezi, nu auzi şi nu miroşi că ai alergat în zadar pentru ca să înfigi Steagul pe Orizont? Nu simţi că ţi-ai tăiat craca de sub tălpi? Că norocul nu-i decât o simplă întâmplare care se potriveşte cu preocupările noastre, dar preocupările tale nu constituie o ţintă pentru absolut nici o întâmplare? Mai degrabă eu am noroc, nu tu! Hai, vrei să fiu norocul tău? Hai, grăieşte! Ce taci ca guşteru-n buruiană?”...(Stai să vezi!)
Vizită de Curtoazie (III) Scris de Ion Zimbru
