Ţâncul Pământului (I)

Scris de Ion Zimbru

Joi, 22 Februarie 2018 00:00

Trenul de ora două şi cincisprezece minute, hurducăind dinspre Galaţi, soseşte în halta Docăneasa mai târziu cu-n sfert de ceas! Sunt foarte supărat pentru astă dereglare orară, mai ales că de mult nu mi-am văzut făcătorii de minuni, adică mama şi tata! Cam de-o primăvară n-am mai fost pe acasă! Însă, în pofida istei întârzieri justificate de mecanic prin învinovăţirea locomotivei care nu suportă, zice, calitatea huilei folosite pentru focul producător de calorii şi, implicit, abur numai bun de convins celebrul sistem bielă-manivelă să mişte hudubaia, azvârl cătrăneala cât acolo, mă dau jos din trenul de persoane, iar nu de personalităţi, mă uit în jur şi nu văd nici ţipenie! Sunt singur, e beznă, e linişte...e o aventură contra/indicată să mergi opt kilometri printre fantomele întunericului şoptitor şi cinic, parcă! Şi drumul trece numai şi numai prin poghiazuri! Şi numai dealuri! Şi numai râpi! Şi numai balauri şi zmei şi zgripţuroaice şi cloanţe mi-am vârât în cap, din cărţile fabuloase ale Copilăriei! Dar n-am încotro! Trebuie să-mi iau inima-n dinţi şi să mă aştern pe cale, chiar dacă nenea impiegatul îmi sugerează, mai mult mă roagă, să aţipesc în sala de aşteptare până se revarsă zorii, fiindcă nu mai sunt decât vro două ceasuri de trecut! Nu-l ascult, ba chiar îi şi zâmbesc superior în lumina chioară a felinarului cu sticlă afumată, cu fluturi sinucigaşi şi cu multe-multe amintiri! Aşadar, îl salut cu tot respectul şi pornesc mărşăluirea către schitul Zimbru, cătunul cu toate casele la marginea tuturor, cu trei fântâni, cu 10 oameni, din care 9 sunt plecaţi tot timpul...şi cu clopotniţa scăpată validă din ghearele/mofturile cutremurului trecător pe aici, în anul 1940! Proverbul „îţi dai cu deştele-n ochi, aşa-i de întuneric” se adevereşte/verifică în orice secundă şi la fiecare pas! Însă, spre satisfacţia/mândria mea supra/estimativă, imaginea traseului mi-i întipărită-n scoarţa cerebrală ca un fel de cap-compas, ca un fel de GPS al timpurilor viitoare! Sunt convins că n-am să mă rătăcesc, dar mă inundă, totuşi, o un soi de sfială amestecată cu frică, dar dominată de-un curaj nebun, de o forţă nevăzută, înaltă şi adâncă, apropiată şi depărtată, ademenitoare şi i/reală, cu Centrul peste Tot! Şi nici o steauă se vede! Nici măcar steaua mea! Pentru că e înnorat! Şi nici un zgomot! Doar cel al paşilor/pantofilor mei! Şi numai câte o pasăre, din când în când, îşi fâlfâie viaţa prin jurul mersului meu! Şi undeva, de undeva, nu ştiu exact (de) unde, se aude căţelul/ţâncul pământului!...(Stai aşa!)