L-am aşteptat o viaţă-ntreagă.../ m-am lins pe bot, ştiind că vine
şi-mi potoleşte Pofta, Foamea/ şi Setea mea Fenomenală...
chiar l-am rugat la drumul mare,/ la drumul mic, şi mult, şi bine:
hei, mă auzi? mă vezi? îţi place/ cum Sufletul mi se Răscoală
fiindcă nu mai poate-n lumea/ de-aristocraţi umpluţi cu pleavă,
de falşi tribuni cu gură mare/ şi cuget mic, de portofolii
cu tari în greaţă şi în chelbe,/ cu doctori în sordid şi-n ceafă,
cu trombonişti şi terchea-berchea,/ cu ploşniţe, păduchi şi molii?
L-am aşteptat o viaţă-ntreagă.../ şi chiar (m)-am plâns de Bucurie,
imaginându-(mi)-l cum bate/ la uşa mea şi-(mi) intră-n Casă...
şi îmi vorbeşte-n şoaptă despre/ cât „Viu” mai suflă-n viu şi-n vie,
cât mai rezistă Sanctitatea/ şi cât Lumina mai stă Trează...
despre ce-nseamnă Deferenţă/ şi Nepăsare-n Caracterul
unui Prezent trecut prin Sânul/ cel mai (ne)drept al Mamei sale...
despre ce-nseamnă să (n)-ai şansă/ când (iarăşi) se deschide Cerul
şi strânge-n arcă Osândiţii/ Păcatelor Fundamentale!
L-am aşteptat o viaţă-ntreagă.../ şi chiar (mi)-am spus câte o dată
că Trebuieşte, pur şi simplu,/ măcar în somn şi-n Vis să-(mi) intre
şi să mă şteargă de Durere/ cu aripa-i (ne)împuşcată,
să mă Purifice cu Lacrimi.../ şi-apoi să-l văd cum trece printre
eu(l) meu cel de Dinăuntru/ şi eu(l) meu cel Dinafară,
şi cum mă dojeneşte, parcă,/ fiindcă (n)-am dat Ascultare
prea mult şi des Deşertăciunii.../ şi n-am văzut cum el Pogoară
să mă Păzească de Blestemul/ unui Făţarnic Oarecare!
L-am aşteptat o viaţă-ntreagă/ – steag alb-smerit la mine-n poartă,
simbol şi semn al (Re)Semnării/ unui Tratat de Dor şi Pace
între cel care-odinioară/ sorbea din Artă pentru Artă
şi cel care acuma-i Sclavul/ Trist al Triumfului, Rapace –
dar n-a venit...şi n-am părere/ să cred c-aud vro fâlfâire
la Orizontul cel Aproape,/ la Orizontul cel Departe...
şi nici Nădejdea nu mă-ncearcă,/ şi Nimenea nu-mi dă de Ştire
că-n urma urmei Toate-acestea/ s-or întâmpla cum scrie-n Carte!
L-am aşteptat o viaţă-ntreagă/ – mi-i concentrarea pe tic-tac(uri),
pe răsărituri şi amurguri,/ pe Rugă şi pe Invocare,
şi pe Sudălmi, şi pe Blesteme,/ pe mii şi mii şi mii de Fleacuri –
însă nici zvon, nici gând, nici vorbă/ despre cea (Ne)Determinare
căreia-i sunt (Prea)Umilitul/ de când m-am Cocoţat pe Samă,
de când stau fix, cu Ochiul Minţii,/ pe Orizontul Invizibil –
şi sper să-l văd măcar o dată,/ măcar atunci, în Clipa Vamă –
ceva îmi Huruie Sardonic:/ Nimic nu este (Im)Posibil!
