Vine o vreme când ceva ne/aşteptat se întâmplă, chiar dacă (aparent) de la pe/trecerea de pietoni până la vânzătoarea de lozuri nu se pe/trece nimic. Vine o vreme când ceva ne(mai)pomenit (îşi) începe căderea, aceasta fiind, de fapt, o pură şi simplă urcare. Vine o vreme când morfologia şi sintaxa iubirii cumpără un loz în plic şi câştigă (?) exact cât a cheltuit. Vine o vreme când căderea (de mai sus) chiar se întâlneşte cu urcarea (de mai jos) şi rostesc împreună "zarurile au fost aruncate!"...Desigur, nimeni nu aşteaptă această vreme, dar se uită la ceas, se uită la calendar, se uită la sine şi în sine, nu poate ocoli evidenţa, nu poate trece pe sub trecerea de pietoni, nu-şi (mai) poate controla ne/răbdarea, nu-şi (mai) poate reprima convingerea plutirii printre colţurile neantului indiferent. Desigur, timpul (prietenul inexorabil al vremii) hohoteşte (şi el) la fel de indiferent, chiar dacă rugăminţile şi rugăciunile se lovesc zadarnic de duritatea invizibilă a cerului, sfărâmându-se în unităţi primordiale, adică în vocale şi consoane, într-un balans nimicitor, într-o sarabandă a deşertăciunii fără moarte, care (nolens-volens) umple fiecare viaţă până dă peste marginile lui "a fi" şi lui "a nu fi", până când "eu sînt cel ce sânt" devine limpede pentru orice ne/muritor de vază şi de rând. Desigur, praf şi pulbere se alege din calmul olimpian şi din nervii de fier. Ca o necesitate, nu? Ca un ecou, nu? Ca o pre/destinare, nu? Şi, dacă-i o necesitate, de ce, atunci, atâta fals? De ce unii oameni ies cu spatele înainte din biserică, să creadă proştii că intră? De ce se falsifică mărturisirea, spovedania, împărtăşania, sinceritatea celui credincios, dar şi celui ateu, deopotrivă? Oare de ce să-i reproşăm Poetului că a îndrăznit să zică şi să scrie "morţi sunt cei muriţi"? Ori că a zis şi a scris "Eu nu cred nici în Iehova,/ nici în Budha-Sakya-Muni,/ nici în viaţă, nici în moarte,/ nici în stingere, ca unii"? Dacă Ecleziastul a zis "deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune", pe cine vrem să păcălim lovind clopotul cu ciomagul, ca să tacă? tămâind şi aghesmuind, la propriu şi la figurat, când căderea înseamnă urcare? şi când pe poarta Raiului este desenată o săgeată cu vârful peste tot şi pe care citeşti plin de disperare ori glorie "intrarea-i prin Iad"?...Sigur că da! Nu ştiu când a apărut cuvântul "baliverne", dar sunt sigur că balivernele s-au răspândit deodată cu nenea Big Bang! Vine o vreme când nu mai vine nici o vreme, vine un timp când nu mai vine nici un timp! Ce vreme şi ce timp, Nene!
Ce vreme şi ce timp, Nene! Scris de Ion Zimbru
