Bătrânul şi Teii (I)

Scris de Ion Zimbru

Sâmbătă, 16 Iunie 2018 00:00

Se aude pe drum. Îl cunosc după mers. Şi după lumina albastră din ochii lui. Care, iată, sunt atât de ageri şi sfredelitori, dar blânzi, încât trec prin gardul împletit cu nuiele orizontale, trec peste poartă şi prin poartă, prin tot ce se vede şi prin tot ce nu se vede, şi ajung înaintea trupului său plăpând, însă rezistent la ce-i oferă apa, focul, aerul şi pământul. Ca buzduganele Zmeului dur şi adversar al Fiului frumos. Ca două cicori puse de bunica pe fruntea şi în numele Tatălui meu. El este. El vine pe drum, dinspre asfinţit. Nu poate fi altul, fiindcă nimeni nu are părul ca noaptea în inima pădurii, nimeni nu cară pe spinare o greutate mai mare decât greutatea scundei sale alcătuiri. El este. Iată-l, deschide poarta, intră foarte serios, dar sincer, zice bună seara, chiar dacă soarele mai are vreo două-trei prăjini până trece dincolo. Ciudat, nu are mare greutate, de data asta. Pe umărul stâng are doar sculele lui de toate zilele: lopată, cazma, târnăcop, hârleţ... Are porthartul pe umărul drept, cu "hărţi", terfeloage, tabele şi diferite însemnări despre sătenii care prestează la şanţuri pe marginea şoselei... În mâna dreaptă duce doi tei, doi pui de tei subţiri ca două creioane, oleacă ofiliţi şi oleacă speriaţi de locul "străin" în care au fost aduşi. Şi, cum spuneam, zice bună seara, întreabă de mama şi de fiecare plod, se aşează încet pe prispă, îşi trage sufletul de câteva ori, până-l nimereşte la locul lui... şi vorbeşte: "I-am adus tocmai din Poiana Vântului, din pădurea care înconjoară fosta balastieră, de unde furai cu Ion Mihai pepenii celor din Pupezeni. Şi chiar în seara asta îi punem, când se îngână noaptea cu ziua, că nu-i bine să plantezi tei când bate soarele, fiindcă se usucă de supărare că i-am scos de la umbră. Dimineaţă, când s-or vedea în groapă, n-or să aibă încotro şi s-or prinde... şi s-or prinde că ograda asta are nevoie de răcoarea lor viitoare din pământ. S-or prinde şi o să vedem dacă-s din cei buni, că sunt şi tei răi, adică ne/buni. Ş-or să crească, ş-o să aibă pe unde bate vântul, să nu mai bată aiurea, în pustiu, fără rost, ş-o să facă şi flori de ceai, şi frunze pentru sarmale, şi pupeze de scris amintiri din copilărie, şi crăci mari de legat leagănul, şi umbră de umblat prin somn cu luna plină şi cu luna goală... Şi să aveţi grijă de ei, dacă se prind, şi dacă eu am să mă duc sub ei, mai încolo. Şi să staţi de vorbă sub ei şi cu ei, că aşa e ca şi cum aţi sta şi aţi vorbi cu mine. Şi să nu lăsaţi pe nimeni să le ia viaţa. Că-i mare nenorocire să auzi şi să vezi o moarte de tei... Nu?"...