Iată un fragment din prefaţa prozatorului Theodor Parapiru la volumul Luminiţei Mihai, „Pedeapsa gutuiului”!...<<Poezia Luminiţei Mihai este o „coborâre în poveste” pe cărările fascinante ale sensibilităţii filtrate prin conotaţii uneori antologice [„şi tot mai aproape-i sora mea de cer,/ aducând din înalt veşti despre pribegii mei ochi/ – căutători de învieri/ pe golgote despletite de cearcănul credinţei” – („coborâre în poveste”)] – alteori în formulări criptice! Volumul „Pedeapsa gutuiului” pledează convingător pentru talentul poetei şi pentru complexitatea abordării lirice.>>...Da, sprijinim şi noi cu poemul suav/devastator „ridică pasărea şi taci”: „nu în somn se răsuceşte pasărea,/ ci în cântec// între polul ochiului şi polul pământului,/ nord sau sud,/ care vă place mai mult,/ e o legănare asurzitoare de pietre cântătoare,/ fugite din albastrul singur/ pentru că dumnezeu nu a ridicat piatra,/ a aruncat în noi cu păsări// numai cine se ştie fără nici un păcat/ să ridice pasăre şi să tacă”// Sau, mai abitir: „[şi-am să trec odată cerul...de-a înotul am să-l trec/ pe-un arcuş bătrân ca lumea sau pe-o coarnă de culbec,/ şapte mii de vămi albastre or să mă strecoare-n rai,/ sfântul petru o să-mi toarne din pocalu-i cirlilai// am să trec odată cerul...de-a păşitul am să-l trec,/ pân-la os genunchiul tandru de o stea să mi-l petrec,/ el să-ţi lumineze noaptea-n ochiul lunii ce s-ascunde/ unde n-ar putea un înger nici cânta şi nici pătrunde// am să trec odată cerul...de-a şoptitul am să-l trec,/ să fac rai din iad, cu ochii, şi păcatul să-l dezleg,/ şi de n-oi ajunge-n capăt, lutul să îl înţeleg,/ am să trec măcar prin moarte...de-a iertarea am s-o trec”// – („de-a trecerea şi deztrecerea”)]...Sigur că da! Iată o „telegramă pentru vronski”, poem în care se vede frumuseţea unui romantism năucitor: „îţi scriu din grabă, domnule, din gară,/ c-aştept să vină ultima vioară,/ are picioare lungi şi vise scurte,/ are ochi mari şi lacrime mărunte// toţi sfinţii din biserici se răscoală,/ aruncă peste clopote cu smoală/ şi bate luna-n dungă a cuvinte/ de când am învăţat-o cum se minte// vioara mea se cerne peste lume,/ nu ştie nici săruturi să adune,/ n-are bilet şi n-are vino-ncoace/ şi coarda ei în cruce se desface// deci n-am să vin, nu m-aştepta deseară/ că drumu-i lung ca lunga mea vioară/ şi nici adresa nu ţi-o ştiu, la gară/ va fi un accident, că eu sunt ană// şi ceasul se răstoarnă în secunde/ – s-aude-un tren, mănuşa mi se rupe,/ alerg la întâlnirea cu acarul.../ domnule vronski, n-am să vin deseară”//...Stai aşa!)
Două bijuterii ale Poeziei Universale (II) Scris de Ion Zimbru
