Ţine Minte! (II)

Scris de Ion Zimbru

Marți, 25 Septembrie 2018 00:00

Ea, dansatoarea de lângă aripile vântului, poartă suflet de vioară în trup de trestie. Cu o privire atentă şi ascuţită, de Argus, realizezi că seamănă leit cu Isadora Duncan, splendoarea care i-a mâncat zilele şi nopţile lui Serghei Esenin. El, dansatorul de lângă aceleaşi aripi, poartă suflet de mesteacăn în trup de măceş. Dacă ai o sută de ochi, te convingi că-i leit Serghei Esenin, "ultimul poet cu satu-n glas", romanticul devastator, care i-a mâncat nopţile şi zilele frumoasei americance. Valsul, în diverse limbi şi interpretări, biciuieşte cu tandreţe şi sfâşie cu smerenie văzduhul calm, înfăşurat şi desfăşurat de singurătatea eolienelor parcă înşurubându-se în cerul păcălitor. Nişte oameni bărbaţi, responsabili cu întreţinerea aripilor făcătoare de minuni, se opresc din activitatea banală cotidiană şi pornesc admirarea. Unii dintre ei, obişnuiţi numai cu strigăte şi urlete agresive, rămân cu sculele şi instrumentele în aer, îşi fac semnul crucii şi jură să devină contemplativi fără cusur. Formidabil, nu? N-are cum să nu fie aşa. Cine a mai văzut, vreodată, o vioară şi un mesteacăn trezind şi mângâind singurătatea acestor dealuri şi văi aşteptând momentul de când lumea pe pământ? Ori o trestie şi un trandafir sălbatic în levitaţie pe vals vienez, pe valsul fluturilor, pe valsul dimineţii, pe valsul deşertăciunii...pe această Arie, re/animând atâtea şi atâtea Arii din atâtea şi atâtea Opere uitate sau zvârlite în marile gunoaie ale omenirii?...Sigur că da!...Iată-i, dansatorii valsează din Opera Pâinii, şi grâul se aude cum stă de vorbă cu ţâncul pământului!...valsează din Opera Foamei, şi flămânzii se aud bucurându-se că ploaia potoleşte setea celui grâu!...valsează din Opera Iubirii, şi toţi răii se aud cerând iertare!...valsează din Opera Apei, şi toate pustiurile se fac pline cu foaie verde!...din Opera Depărtării, şi toate apropierile abia mai încap în secundă!...din Opera Vieţii, şi toată Moartea se opreşte în admirare!...din Opera Morţii, şi toată Viaţa inundă Singurătatea înaltă şi înclinată blând, Singurătatea Aripilor care, iată, amintesc de necesitatea şi frumuseţea Morilor celui Don Quijote ne/muritor!...Sigur că da!...Şi se aude mereu: "Ce an/Lumină! Doamne, ce an/Dante!.../ nisipul cade-n şoaptă şi adună/ doar câteva iubiri automate/ şi nişte lupi înflăcăraţi de Lună!// Nisipul creşte ajutat de Lună.../ se rup iluzii, se destramă funii,/ şi râd şi plâng deştepţii şi nebunii/ uitându-se cum ardem împreună!"...Cine vrea să-i vadă pe aceşti dansatori, trebuie doar să fie Acolo, în momentul Acela majestuos!