Sigur că da! Nu? (I)

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Tocmai atunci...stau sub trandafir şi mi se pare că (mă) gândesc la Nimic. Stau sub trandafir şi mi se pare că (mă) gândesc la Tot. Sub trandafirul sălbatic. Sălbatic, dar blând. Mai blând ca un om sălbatic. Mai blând ca un om domestic. Trandafirul stă la marginea pădurii. Pădurea stă la marginea satului. Satul stă la marginea drumului şi tace. Drumul stă la marginea cărării şi merge. Cărarea stă la marginea ne/mărginirii şi a/duce încolo şi încoace. Cărarea care m-a a/dus aici (atunci) se opreşte în mijlocul trandafirului sălbatic. În mijlocul trandafirului, printre florile roz şi indiferente, o pasăre sălbatică, dar mai blândă decât omul sălbatic ori omul domestic, îmi des/cântă lenea şi părerea că (mă) gândesc la Tot şi la Nimic. Pasărea-i o minune (şi o mirare) cu pene colorate. O minune (şi o mirare) indiferentă, uşoară ca o viaţă printre spinii fără de care trandafirul sălbatic n-ar mai fi trandafir sălbatic. Prin văzduhul trandafiriului încurcat şi ademenitor, trece agale calul popii. Calul popii la fel de sălbatic, la fel de imprudent, însă mult mai blând decât un om sălbatic, mult mai blând decât un om domestic. Calul popii bâzâie adormitor, petrece şi târcoleşte părerea că (mă) gândesc la Tot şi la Nimic...(tocmai acum, îmi amintesc o strofă din Trandafirul Sălbatic al poetului Ioanid Romanescu: "Iubirea am pierdut-o...azi câte o străină/ îmi pare mai frumoasă decât un câmp cu flori,/ şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:/ trăiască poezia şi marii visători!")...Sigur că da!...Iată, dinspre fântâna cu gura în jos...(săpată de mine, şi de tine, şi de el, şi de tata, şi de taică-tău, şi de taică-său)...aceea în care văd icoanele bunicilor şi părinţilor de la izvor înspre încoace, o văd pe mama cum vine cu pestelca prinsă-n brâu, murmurând o doină, cu ochii amari şi senini, cu sapa pe umărul aplecat de atâta ostenire pe deal şi pe vale. Se duce la prăşit pe Lacuri. Şi trece şi pe la mine să-mi dea o turtă şi să mă întrebe cât de bun şi hodinitor e somnul sub trandafir, în tril de pasăre şi-n zbârnâit de libelulă. Să-mi dea o turtă din grâul pe care la secerat mergând pe genunchi. Şi răbdare să-mi dea. Şi să mă controleze  dacă am oprit din viaţă vreun des/cântec de mirare cu pene colorate. Îi spun sărut mâna. Şi-i spun una dintre cele mai frumoase elegii: "mă duc să-i deschid şi s-o văd şi să-i cer/ sărutul din urmă.../ acel care-mi şterge tristeţea din cer/ şi jalea din turmă,/ fiindc-am lăsat-o acolo, atunci,/ cu câinii, departe,/ aşa, fără fluier şi fără porunci,/ mâncare la moarte!"...Nu?

Citit 709 ori Ultima modificare Miercuri, 24 Octombrie 2018 18:26

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.