Mai cu Dumitriţa (VI)

Scris de Ion Zimbru

Vineri, 16 Noiembrie 2018 00:00

Uite, domnule, şarpele ăsta chiar acum şi-a găsit să-şi bată joc de mine! el e personajul cu mărul, dar măru-i abia înflorit, nu? oare nu cumva nu mai văd bine? nu cumva-i toamnă, ca-n visul cu Dumitriţa între dumitriţe, iar primăvara, cu noaptea-i de Mai, cu tot, este un vis? nu cumva eu chiar am fost la ea, şi chiar am fugit de la ea, şi chiar eu am folosit veşmintele, eu le-am lăsat în dezordine, bucuros că am ascultat şi am făcut ce a mi-a zis bunul (sau răul?) meu augur? Formidabil, nu?... Sigur că da! mă pipăi să văd dacă-s tot, dacă nu mi-am uitat ceva pe prispa Dumitriţei! da, negreşit, sunt tot!... Încetinesc viteza şi merg aproape orbecăind. Mâinile-mi sunt întinse în faţă, să nu mă izbesc de vreun gard, de vreun pom, de vreun întârziat dez/amăgit ca mine. Gata, trec prin poiana dintre salcâmi, locul de unde am furat aproape toţi pepenii adămenilor, cu Ion Mihai, cu Ştefan Creţu, atunci, mai târziu!... Doamne, ce noapte de Mai, ce întuneric de Mai, ce dragoste de Mai! Se aud privighetorile cântând prin somn, sau dormind prin cântec! Se aude susurul izvoarelor din Râpa Cea Mai Mare a Copilăriei!... Gata, ajung la Sondă, pe culmea de unde văd câteva lămpi în cuibarele omeneşti din cătunul Zimbru!... Sigur că da! Mă opresc o ţâră, trag aer de liliac şi de iasomie până în ultima alveolă pulmonară... încerc o părere de rău pentru eşecul/ratarea din vis şi din real... (?)... din real şi din vis... (?)... Şi nu pot rezista să nu-mi întorc vreo câteva secunde lumina cea verde/amară a ochilor spre Adam! Şi nu pot rezista să nu rostesc aproape strigând un fel de ultimatum, un fel de adio, un fel de sigiliu sufletesc: "Se năruie oglinda şi zeii intră-n stânci,/ Cresc aripile tainei şi putrezeşte Cina.../ Ce negură se lasă de-acum tocmai atunci.../ Sunt iarbă până unde a ostenit Lumina!"... Lumina?! Cum să ostenească lumina? Imposibil! Iat-o, se revarsă dinspre dealul Rădeşti, dinspre Bereşti, dinspre Cavadineşti, dinspre Basarabia, dinspre Dincolo, dinspre mai departe de Dincolo!... Iat-o, se apropie de acoperişuri, de vârfurile copacilor, de visurile oamenilor zimbreni, de vorbele mele zvârlite spre apus, de Adam, de Dumitriţa, de Dincolo, de alt mereu acelaşi Dincolo... un fel de Dincoace mereu!... dacă nu pot şi nu ştiu să nu stau cu ochii (spre) unde nu trebuie să nu stau! Iat-o, ea-i!... Lumina-i!... Aşa!... Cum era!... Cum este!... Cum încă mai este: "Nisipul creşte ajutat de Lună,/ se rup iluzii, se destramă funii.../ şi râd şi plâng deştepţii şi nebunii,/ privindu-ne cum ardem împreună!"... Nu?