Nec Plus Ultra (I)

Scris de Ion Zimbru

Sâmbătă, 17 Noiembrie 2018 00:00

N-am mulţi morţi în cimitirul/dormitorul Eternitatea. Am puţini. Că nici morţi nu-s în stare să am. Nu mă duc des la ei. Nu vreau să-i plictisesc. I-am plictisit destul, toată viaţa lor şi a mea, nu? Însă, din când în când, mă străduiesc să-mi pun caru-n piatră, cum zice mama, şi să le tulbur somnul din Marele Dormitor al Deşertăciunii. Iată, chiar acum intru în cimitir! Îl însoţesc pe Romică Bălan, om de cuvânt citit şi scris. Din partea stângă a drumului/aleii care duce în toate colţurile lui Nicăieri, îmi surâde Maria Stratulat, din fotografie, colegă de meditaţie şi Copilărie pe coclaurile cu mistere ale Zimbrului, fostă procuror într-o Curte gălăţeană. Din aceeaşi parte a Veşniciei îmi face semn Eugen Marin, omul vorbelor bune, chiar dacă meritam şi vorbe rele. Din partea dreaptă, aproape de gardul fostei uriaşe tipografii, îl văd şi-l aud pe vărul Ştefan Creţu, ucis de tren în gara Folteşti. Din toate părţile, ca şi cum n-ar mai fi văzut pe nimeni de multă vreme, mă strigă şi-mi dau din mâini o droaie de ne/cunoscuţi ai trecerii prin şcoli, biblioteci, crâşme, cinematografe, odăi, iatacuri şi întâmplări aiurea-n tramvai sau în alte locuri inevitabile pe suprafaţa lutului a toate ne/iertător!... Sigur că da!... Iată, Romică îmi şopteşte să cotesc la dreapta, pe prima cărăruie de lângă urâtul/tristul gard dinspre soare-apune... (nu ştiu de ce, dar îmi vine să-i spun că ultimul dormitor are numai apus, dar nu-i spun)... Plini de respect, din toate mormintele ne salută morţii altora. Morţii noştri, adică, dacă luăm în calcul posibilitatea de a fi trăit şi murit în acelaşi oraş, de a fi fost contemporanii binelui şi răului, sosirilor şi plecărilor, ne/norocirilor, lacrimilor de dulce şi amar, tuturor despărţirilor şi împărţirilor fără de care nu se poate Nimic. Viaţă şi Moarte în acelaşi Timp, adică. Nu?... Sigur că da!... Iată, Romică îmi şopteşte că mai avem oleacă... şi ajungem. Oare unde ajungem? Mai ales că (ştie Oricine)... toate drumurile nu mai duc la Roma, ci duc la Cimitir, cum sugerează foarte frumos şi definitiv Miron Radu Paraschivescu... Sigur că da! Mai avem oleacă şi ajungem (şi noi) Aici! Acolo, adică... nu? Mai avem doar oleacă şi ajungem (şi noi) locatarii Totului şi Nimicului, deopotrivă. Ajungem şi noi să uităm ne/ajunsurile, să fim în stare să aşteptăm chiar şi o Veşnicie cu speranţa că vine Cineva să fie Aproapele nostru... sau măcar să citească scrisul de pe cruci, să-şi aducă aminte... fiindcă numai aşa nu ne pierdem prea repede identitatea!... Sigur că da!... Romică îmi zice că am ajuns, că Aici este...! (Stai aşa!)