Nec Plus Ultra (II)

Scris de Ion Zimbru

Luni, 19 Noiembrie 2018 00:00

Da, aşa este. Aşa se vede şi aşa se aude. Numai oleacă mai avem şi, gata, ajungem Aici! Acest fel de Aici nu are Dincolo, ca în altă parte, ca în alte părţi! Acest inexorabil Aici nu are După! Este unicul Aici ferit de riscul şi pericolul destrămării! N-ai ce-i face acestui Aici! Nu se poate măsura, nu se poate număra, nu se poate despărţi, împărţi, cumpăra, vinde, batjocori, ocoli, evita, respinge! Şi eu, şi Romică am putea spune că-i dat naibii, că-i primul şi ultimul impuls! Primum movens... cum ar spune Aristotel! Şi eu, şi Romică am putea mişca mâinile a lehamite, a lămurire, a fără de care nu se poate!... Sigur că da!... Iată, suntem chiar lângă Aici, ba chiar în sâmburele lui Aici! Şi nu scoatem nici o vorbă, nu ne privim, nu privim într-un punct anume! Ochii noştri nu-s obişnuiţi cu Nicăieri, cu infinitul ori infinitezimalul Nicăieri! Aproape maşinal, încercăm să aprindem câte o lumânare întru comemorarea inevitabilului adverb de loc. Lumina chiar începe. Chiar porneşte spre Întunericul care are aceeaşi viteză şi aceeaşi indiferenţă. Spre un Aici din altă parte, dar tot fără Dincolo, tot fără După şi tot fără şansa de a nu traversa deşertăciunea criminalului universal şi Ra(I)adul domnului Nimic în Mişcare! Ne mişcăm în jurul adverbului, ne facem că înţelegem Tot, parcă am vrea să încercăm oprirea desfăşurării în Sine a Marelui Aici! Romică Bălan e mai trist decât mine! Şi eu sunt trist, dar tristeţea lui e fiartă şi spălată şi clătită cu amarnice şi tămăduitoare (?) frunze de pelin! Şi eu afişez un fel de respect al clipei fără trecut şi fără viitor, dar respectul lui se năpusteşte afară, prin două lacrimi, exact în braţele şi-n pântecele veşnic flămândului şi însetatului şi lacomului Aici! Şi eu îmi fac semnul crucii, dar semnul crucii lui se aude cum porneşte cu viteza luminii spre Întunericul Celălalt!... Sigur că da! Ochii îmi lunecă în sus, spre cruce, pe cruce... Şi citesc: Cristina Ioana Bălan... 1983-1988...! Apoi, Aici rămâne în urmă, din ce în ce mai în urmă!... Involuntar sau nu, mă uit în urmă!... Pe marginea mormântului, cu capul pe genunchi, ca o eternă Aşteptare, o văd pe Cristina într-o rochie de mireasă fără sfârşit! O mireasă la 35 de ani!... Şi parcă un Vals al Ne/muririi pogoară printre crengi şi printre vrăbii să întregească tabloul tulburător, nu cumva să  rămână singură Singurătatea!... Sigur că da!... Dinspre clopotniţă, ca un fel de chemare spre Dincolo de Aici, dangătul îndoaie Văzduhul! Văz Duhul fetiţei! Şi văd o mireasă care, iată, ne flutură voalul şi ne şopteşte că nu poate merge acasă!