Născut, crescut şi şlefuit în/la umbra lui Dimitrie Stelaru şi a lui Zaharia Stancu, poetul Rodian Drăgoi s-a desprins de congenerii săi dedaţi la citit şi la scris, de toţi împătimiţii Metaforei, de toţi bătătorii la Porţile Parnasului, de toţi cei care au fost sortiţi/trimişi/”zvârliţi” de Dumnezeu în Braţele Ademenitoare/Mortale ale Poeziei, ale Inefabilului, adicătelea! Poate că numai un Serghei Esenin şi un Cezar Ivănescu au mai reuşit să transmită/inoculeze cetitorului avizat atâta fină şi diabolică tulburare estetică/ideatică/emoţională, atâta şi atâta Liniştire! Cităm din volumul „Tata, Minodora şi trandafirul” – antologie lirică publicată în anul 2017, în cadrul Proiectului eLiteratura: „nu mi-e frică de moarte/ mi-este frică de viaţă/ viaţa mă uită încet/ moartea încet mă învaţă// nu mi-e frică de nimeni/ numai de mine mi-e frică/ întunericul ca o fiară se-ntinde/ lumina se face mai mică”) – („lumina se face mai mică” - p. 162)...Acest poem răscolitor e ultimul din Florilegiul amintit mai sus! Sigur că da! Nu ai cum să nu vezi şi să nu auzi Liniştea/Certitudinea unui Om de-o Candoare rar întâlnită pe Ordonatele şi pe Abscisele Poeziei Române! Nu ai cum să nu recunoşti că Deşertăciunea îi vine ca o Haină de Comandă poetului Rodian Drăgoi, răsărit pe Întâi de Făurar, anul de Graţie 1951, în Segarcea Vale, Teleorman...şi, în ultimii ani ai Vieţii, trăitor în Galaţi!
L-am ascultat de foarte-foarte multe ori recitându-şi/declamându-şi magistral poeziile! Şi, de fiecare dată, emoţiile s-au comportat torenţial! Cum să nu poţi fi străbătut de-nfiorare fizică şi metafizică, normală şi paranormală...când eşti pus sub „tirul” unui poem pe care-l cităm acum? Iată-l: „nimeni nu mai gustă iarba/ câmpia se-ndreaptă spre iarnă şi plânge/ îmi trimit sângele să caute soarele/ şi cântecul se-ndoaie spre mine se stinge// sângele nopţii acum e mai tulbure/ aerul rugineşte în aceste odăi/ jarul poveştilor se stinge în sobă/ câinii de aramă sunt parcă mai răi// de nicăieri vin păsări fără trup/ eu un mormânt albastru în mine aş purta/ de tine rezemată mai stai fără să ştii/ că bruma rugineşte încet pe umbra ta// ierburile sunt păscute de ceaţă/ blestemele îşi lasă zăpada în noi/ chipul tău iubito ar sta într-o icoană/ dacă nu aş fi privit o clipă înapoi” – („îmi trimit sângele să caute soarele”) - p. 126)...Sigur că da! Meditaţie a unui vagant fără cusur, transcendentală, devastatoare prin frumuseţe adâncă şi înaltă! Numai un Suflet Ales ştie şi poate apăsa pe Clapa unui asemenea Pian!...(Stai să vezi!)
