Iată cum sună "Nişte câini" de-ai lui Petrache Neculai, doi frumoşi pe care i-am văzut şi i-am trecut prin ochii şi sufletul lui Serghei Esenin: "Fără milă, dis-de-dimineaţă,/ i-a zdrobit tramvaiul pe-amândoi.../ traversau spre Patria cealaltă,/ să-şi oprească foamea la gunoi!/ Mama lor murise sfâşiată/ de alţi câini flămânzi ca şi ai săi,/ când îi învăţa să se ferească/ de tramvaie şi de oameni răi!/ Şi mă uit încet, cu neputinţă,/ pe fereastra care dă la ei.../ căror visuri îşi dădură viaţa,/ căror năluciri şi căror zei?/ Parcă ieri se gudurau la Lună,/ şi la cer lătrau copilăros,/ şi căţeaua îi lăsa să sugă/ laptele de mamă pân-la os!/ Parcă ieri ograda lui Petrache/ era plină cu jucarea lor/ sub un tei, sub liliacul care/ înflorea în raiul câinilor!/ Şi priveam căţeaua eroină/ cum hrănea frumos atâtea guri,/ cum, de milă şi de bucurie,/ Luna le zvârlea firimituri!/... Trec tramvaie, unul după altul.../ cremeniţi de foame şi de ger,/ câinii lui Petrache se înalţă/ dincolo de oameni şi de Cer!"//... Sigur că da!... Sfântul Neculai îşi pune o lacrimă uriaşă în halbă, îşi face semnul crucii şi o bea întru eterna memorie a mititeilor sfărmaţi de tramvaiul galben şi imbecil. Eu nu beau nici o lacrimă. Eu nu-s aşa de sensibil şi încă nu ştiu să plâng adevărat. Eu, când plâng, plâng numai de sanchi, nu plâng cu tot trupul şi cu tot sufletul, cum dragii noştri iubitori de câini... (sanchi!)... Sigur că da!... Ne gătim să ne dregem cu o bere la nea Gigi, patronul cu Lucia şi Nicoleta. Că-i din ce în ce mai cald şi înăbuşitor. Arşiţa doamnei Cuptor topeşte vrăbiile prin puţintica vegetaţie scăpată din ghearele harnicilor rachieri care strică, taie, sfărâmă şi repară în numele primăriei şi al nenorocitului nostru nivel de trai. Dinspre Strada Brăilei, negru şi botos, cu viteză de neam prost, se apropie un Jeep. Desigur, nu automobilul e neam prost, ci hahalera de la bord. Bineînţeles, acest mălai mare şi tuciuriu are şi boxele cu manele date dincolo de limitele bunului simţ şi ale potenţiometrului de volum. Se apropie şi intră în fundătura lui Culiţă, ca să întoarcă. Face manevre disperate, are ochi roşii, n-are nici o treabă cu atenţia, cu prudenţa, cu domnul Respect. Fetiţa se sperie, dă să intre în ograda bojdeucii... şi lepădătura cu Jeep o calcă pe şale, fără nici un regret, fără nici o milă. Baragladina dispare în iureş de manele şi praf. Biata căţea rămâne lată, întinsă, abia reuşind un schelălăit şi un geamăt al agoniei, al ultimei clipe pe pământul cu mizerabili şi sub cerul indiferent!... (Stai să vezi!)
Un om Mecanic şi o animală Nemuritoare (II) Scris de Ion Zimbru
