Prolegomene fără Cusur (IX)

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Fii primul care postează comentarii!

Cred că flăcăiandrul tristei figuri trebuie să se oprească. Trebuie să-l rog să facă o pauză de respiraţie. Pentru mine, nu pentru el. El, aflat abia la marginea dinspre început a şcolii, are mai mult calm decât mine... şi mai multă înţelepciune. El, acest exemplu de model al Tristeţii, suportă mai uşor momentul Revelaţiei, al Adevărului despre Ritualul său desfăşurat atâta vreme şi cu precizia unui Destin. Îl rog să stea o ţârică. Şi stă... Şi ce tremur de Steauă se vede din ce în ce mai tare! Şi chiar începe să se audă (tocmai de Acolo) vibraţia Luminii! Şi ce glas înalt şi frumos de Marie cotropeşte şi leagănă şi descântă Duhul şi Văzduhul Zăpodiei! Şi încep să-l văd pe băiatul Costel din ce în ce mai umplut cu emoţia Fantasticei Întâlniri! Îi văd ochii negri ca noaptea strălucind sub atingerea Luminii de Marie, sub atingerea mâinilor unei Mame, care nu l-au legănat niciodată! Şi ce lacrimi mari şi rare şi amare nu mai au loc în ochii lui! Se văd şi se aud cum părăsesc izvoarele de sub irisuri! Şi... (nemaipomenit!)... se văd şi se aud cum nu cad pe ţărână şi pe iarbă, cum nu se pierd în uitare, aşa, ca orice lacrimă banală!... se văd şi se aud cum se ridică, una câte una, şi se înalţă şirag tocmai până la dimensiuni şi adâncimi de Steauă Marie!... Şi simt că n-am ce să-i zic, n-am ce să-i fac, n-am cum să-l opresc din ceastă dumnezeiască admirare/contemplare, din ceastă lăcrămare/răscolire!... Şi Totul se petrece foarte-foarte încet... un fel de Încet aproape de Încetare, un fel de Încetare a Timpului, măcar până la din nou Adormire!... Parcă trece o Veşnicie, nu o Clipă!... Şi parcă tare mult aş vrea să-l sprijin, să-l ajut pe Costel al ţaţei Maria de pe vale!... Deodată, ca şi cum Ritualul ar fi pe sfârşite, flăcăiandrul tristei figuri... (sigur că da, îi mulţumesc domnului Cervantes!)... îşi întinde liniile din palmă către Steauă Marie, aşa, în sens şi în semn de continuă Aşteptare şi continuă Revedere!... Plecăm înspre satul haşurat de licurici. Miliarde şi miliarde de Stele Marii ne arată unde-i Calea. Frumoasă şi simplă, indiferentă şi bizară. Mergem încet-încet, ca şi cum (nu) avem de ajuns Nicăieri. Costel nu zice nimic. Sau zice nimic. Nici eu nu zic. Sau şi eu zic nimic. Aproape de poarta mea, băiatul zice: "Să ştii că suntem fraţi... Maică-mea m-a făcut cu tatăl tău... Mi-a spus tata Ion!"... Uluit? Sigur că da!... Ştefan Augustin Doinaş: "Mai bine ia cornul şi sună întruna,/ să suni până mor către cerul senin.../ Atunci asfinţi după creştete luna.../ şi cornul sună, însă foarte puţin!"... Sigur că da!... Nu?

Citit 338 ori Ultima modificare Miercuri, 02 Ianuarie 2019 18:23

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.