Ieri, fix la fără un sfert, mi-am adus aminte că am început să uit. Şi tot amintindu-mi, am luat o hotărâre istorică: să circul pe jos şi pe sus, prin toată citadela, să văd ce-mi aduc aminte că uit. Aşadar, merg spre sud, pe Domnească...şi mă uit. Sigur că da!...Aici e cofetăria Macul Roşu, aici nu-i magazinul Modern, aici nu-i panarama/cazemata din parcul Mihai Eminescu, aici e magazinul Universal, aici e Librăria Centrală, aici este, aici nu este!...Uite, aceasta-i femeia aceea...de atunci! Seamănă perfect cu domnişoara Ruth, strania eroină a prozatorului Laurenţiu Fulga! Merge la deal, pe Brăilei! Se opreşte în dreptul Anticariatului absent...şi oftează! Ori, cel puţin, aşa mi se pare! Pentru că şi eu oftez! Oftez tare, fiindcă acum nu se mai poartă sintagma "om cu carte"! Acum se poartă plăcuţa digitală, cablul în urechi şi paiul în nas! Acum e la mare căutare, la mare preţ creieraşul măricel în buzunar şi creieraşul mărunţel lipsă!...Sigur că da! Femeia umple frumos o rochie lungă, din cauza căreia am visat şi am scris "Rochia fără sfârşit"! Rochia-i mov! Femeia poartă pantofi mov, cu tocuri nici prea-prea, nici foarte-foarte! Şi n-are nici nu ştiu ce rucsac, nu ştiu ce geantă aiurea pe spatele-i drept, ademenitor şi pe dinafară! Poartă doar o poşetă mov, în care-şi duce identitatea şi accesoriile necesare unei asemenea frumuseţi!...Sigur că da!...Grăbesc paşii, vreau s-o ajung, mă apropii de ea la distanţă...de-o femeie! Îmi aude graba, dar nu se uită, nu priveşte peste umăr! Sigur, discreţia şi eleganţa încă sunt calităţi pentru astfel de marmore în mişcare! Gândurile mi-o iau razna, dar îmi amintesc din ce în ce mai mult, din ce în ce mai multe!...Sigur că da!...Iată, femeia halucinogenă se opreşte în staţia de autobuz, unde nu-i nu ştiu ce sediu de partid stupid...şi unde-i restaurantul Dîmboviţa! Dacă se suie, risc s-o pierd! Şi chiar se suie, însă mă sui şi eu după ea! Toţi călătorii îşi zvârle ochii spre ea! Chiar şi călătoarele! Le simt invidia!...Neaşteptat, femeia uluitoare se întoarce cu faţa la mine!...Da, ea este!...Şi-mi spune foarte frumos: "Doriţi ceva, domnule?"...Mă blochez, aş da din colţ în colţ, dar n-am colţuri! Aş coborî, dar nu pot! Aş face orice, numai să ies din bătaia irisurilor săi negri, copleşitori! Nu ştiu de unde, îmi fac/dau nişte curaj şi răspund cu tremurare-n cuvinte: "Nu doresc nimic, doamnă! numai mă uit!"..."Uitaţi-vă, domnule! cred că aveţi cu ce să vă purificaţi verdele din ochii iscoditori!...Şi să vă amintiţi că n-o să mă uitaţi niciodată!"...
Aminteşte-ţi că n-o să mă uiţi Niciodată! Scris de Ion Zimbru
