Cum spuneam în ziarul de ieri, sunt Toader naimaD, locuiesc lângă strada Frunzei...şi, din când în când şi din ce în ce mai rar, mă plimb prin Cetate. Mă plimb să văd unde, de unde, până unde încotro, de ce şi pentru ce...cum evoluează o populaţie scăpată de sub control pământesc şi ceresc, la ce înălţime-i triumfătoare gregaritatea...şi ce se mai poate face pentru re/instituirea individualităţii. Nu?...Sigur că da!
Iată, reuşesc să trec strada pe zebră (!) chiar dacă un mocofan cu limuzină virează exact pe marcaj, frânează la un milimetru de genunchii mei, apoi, în trombă infernală şi cu o jumară hăitoare alături, dispare în veşnicele şi tristele plaiuri ale gasteropodelor cu mutră umană! Traversez Brăilei şi o iau (andante) pe lângă liziera stadionului Dunărea, pădurice în care, nu de multă vreme, o septuagenară a fost avertizată de-un om (!) că există riscul violenţei/violului în această zonă, mai ales pe întuneric...avertizare la care sărmana femeie a conchis nostalgic: "Ehei, dragul meu domn...unde sunt violurile de altădată?!"...Nu? Sigur că nu!
Şi, încet-încet, şontâc-şontâc...(mă cam "ţine" tricepsul femural drept, de când m-a pocnit un balaoacheş pentru că i-am făcut observaţii preliminare şi blânde în legătură cu parcarea doamnei Ferrari pe trotuar)...depăşesc tot ce înseamnă arhitectură/clădire nouă/modernă de prost gust, depăşesc şi Palatul glacial al Justiţiei (în care numai şi numai Solomon mai poate face Dreptate)...trec şi de Mastodontul spăimântător...(ctitorit în vremea când tăia şi spânzura căprarul Eugen)...uriaş sordid şi aflat pe locul unde a fost cinematograful „Dunărea”...şi ajung la Romarta Veche, singurul loc din Galaţi, unde mai găseşti şi care mai păstrează parfumul şi delicateţea doamnei Odinioară! Nu?...Sigur că da!
Ajung...şi mă uit la ceas. Şi nu-mi vine să cred ce văd în/pe calendarul ornicului Atlantic: "21 Iulie 1969!"...Exact a doua zi după spectaculoasa şi prima aselenizare americană! Oamenii stau grupuri-grupuri şi discută în şoaptă despre minunea pusă la cale de JFK în 1963 şi realizată după 6 ani de acasă! Se comentează în linişte! Toţi sunt bucuroşi, dar nimeni nu urlă, nimeni nu-şi scapă emoţiile din frâu, nimeni nu claxonează aiurea, cum fac mocârţanii la nuntă şi la înmormântare! Nu?...Sigur că da!
Mă plimb printre comentatori. Nimeni nu scuipă şi nu zvârle chiştoace în decor şi-n crucea mă-sii. Brusc, aşa, ca din senin, începe o mâncărime necruţătoare!...(Stai s-auzi!)
