Sigur că da! Americanii sunt pe Lună, gălăţenii aşteaptă să se întunece de noapte şi să se uite în sus, poate-i plin satelitul natural, şi poate-i senin, şi poate-i văd pe yankeii temerari cum sunt de şase ori mai uşori decât aici, pe mărgica de lut! Iar eu, nemernicul şi nevrednicul acestui eveniment, nu ştiu cum să fac şi cum să dreg, nu ştiu ce metodă să folosesc şi să scap de pârdalnica mâncărime! Mi s-a mai întâmplat asemenea păţanie, dar nu în public, nu în mijlocul mulţimii halucinate cu ochii holbaţi la cer! Metodă de scăpare? Nici vorbă! Scărpinarea-i singura armă împotriva cestei dure iritaţii! Dar cum pupăza să mă scarpin în văzul lumii? Mi-i ruşine! Mi-i tare ruşine! Când mă mănâncă limba, e mai uşor! Vorbesc cu nevastă-mea, Maria naimaD, şi-mi trece! Sau, dacă Maria nu-i acasă, vorbesc într-o sticlă, într-un bidon, într-o oală... şi gata, duc şi răstorn peroraţia/ tirada, trăncăneala/ delirul în râpă, ori o îngrop în grădină, însă nu mă văd nişte oameni, nişte animale, nişte păsări, nişte fluturi... cum am toate şansele să mi se întâmple acum! Ce mai tura-vura, ştiu că nu-i frumos în public! Şi nici igienic nu-i! Iar mama a zis că mă sfărâmă dacă îndrăznesc asemenea gest pe stradă! A zis că-mi dă ea o scărpinare cu domnul Retevei, de-o să-mi ajungă până la calendele greceşti, de n-o să mă mai mănânce în veacul veacului!... (domnul Retevei e prietenul la cataramă al doamnei Nuia... şi-s, împreună, argumente forte indubitabile al convingerii/ educaţiei în caz de presiune şi temperatură precare)... Nu? Sigur că da!
Simt că mi se pune pe inimă, cum zice poporul prea mult ori prea puţin scărpinat/ scărpinător! Că nu numai eu am astfel sau altfel de mâncărici! Sunt sigur că mai sunt mulţi (chiar acum) păliţi de osânda neputinţei de a se scărpina! Însă, am zis, respectul şi ruşinea funcţionează ireproşabil... şi nimeni nu îndrăzneşte, nu-şi îngroaşă obrazul, nu duce mâna în locul cu pricina! Şi, iată, ca şi cum ştie ce am în fundul anatomiei, ca şi cum vrea să mă ajute să uit, măcar pentru o secundă, pentru un minut, acolo... un cetăţean de asupra Romartei îi dă drumul pe fereastră lui Giani Morandi cu "In ginocchio da te" şi cu "Non son degno di te"! Sigur, mă apucă o alt fel de furnicare, o alt fel de răscolire... dar destoinica mea mâncărime din capătul anatomiei nu-mi dă pace! Las în urechea publică intervenţia lui Giani, uit şi de Lună, uit şi de toate, şi mă năpustesc spre Bădălan, poate aflu un loc mai retras, unde să procedez întru salvare!... (Stai s-auzi!)
