Sâmbătă, cam pe la ora şapte, când comandantul bisericii, parasimpaticul Ion Emil Batog, deschide poarta şi uşa şi calea, mă găseşte în pod, exact deasupra intrândului în naos, cam la trei metri deasupra locului pe care creştinii îşi aştern fruntea să (se) roage, să (se) mărturisească, să-şi ceară iertare, să se încălzească la straşnicele şi miluitoarele raze ale nimburilor de pe pereţi, ale sfinţilor pictaţi şi responsabili de tot ce se (mai) poate pe/trece între zidurile lăcaşului de cult. Podul bisericii îmi oferă o perspectivă formidabilă asupra subiectelor şi predicatelor locuitoare aici şi predicate de câte ori este nevoie în timpul oficierii slujbelor de viaţă şi de moarte. O privire perpendiculară pe catapeteasmă modifică revelaţia celei înclinate. O privire de sus fascinează, pe când o privire de jos, de la talpă, îndeasă sufletele unu-n altul, îngrămădeşte orizontul cum atunci, în fundul râpii, când aveam orizontul la nas. Nu?... Sigur că da!
Sunt rămas/rătăcit în pod încă de aseară, vineri, după vecernie. Am curaj şi dezlegare să stau aici cât vreau şi când vreau. De pildă, în noaptea pe care tocmai am trăit-o şi am urmărit-o din pod, mi-am amintit că mama seamănă cu biserica asta, cu biserica ailaltă... că biserica (asta sau ailaltă) seamănă cu mama mea, cu mama ta, cu mama lui... că de foarte multe ori le-am văzut pe drumuri, pe cărare, de mână, împreună, ducându-se după pâine şi sare, venind cu pâine şi sare din adâncimile şi înălţimile eterne ale dumnezeirei. Nu?... Sigur că da!
Zici că biserica asta... (mama asta, adică)... se numeşte Rucsanda, Sofia, Maria, Vasilica, Rodica, Ileana, Ioana... chiar dacă poartă cu mare cinste hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, voinicul care a ucis balaurul de la gurile Dunării pentru a salva o fecioară, după cum vedem şi citim într-o legendă medievală. Zici că biserica asta-i unică prin numărul celor care sfinţesc locul, prin seriozitatea caldă şi prin căldura serioasă a cestui om preot paroh, Mitică Luca, dar şi a preotului Constantin Filimon, trimis/venit să des/cânte şi să bine/cuvânteze şi să desfăşoare şi să propovăduiască pacea şi înţelepciunea în acest lăcaş, să ajute enoriaşii întru căutarea şi aflarea Sfântului Graal al Iubirii. Nu?... Sigur că da!
Şi, tot în noaptea de vineri spre sâmbătă, m-am dus (cu tot cu podul sfânt al bisericii) şi mi-am adus aminte tocmai din Bursucani, un sat de răzeşi, aşezat pe sinusul fermecător al dealurilor şi văilor cu zăcăminte de zimbri şi altare ale cumsecădeniei omeneşti!... (Stai aşa!)
