Da, terminăm şcoala. Eu o termin cu doi ani mai înainte decât Mitică. El o termină cu doi ani mai târziu decât mine. Şi plângem. Zău! Eu plâng pe coclaurile Zimbrului... [(un Macondo (ne)omologat)]... el varsă lacrimi pe meleaguri bursucănene, unde Şcoala învăţătorului/ directorului Ion Victor Răşcanu a plămădit, a frământat, a modelat şi a copt o droaie de ingineri, medici, muncitori profesionişti, preoţi... dar şi mulţi dintre cei care ştiu să se mire, să admire, să rămână "trăsniţi" când văd o mireasă, noaptea, în inima pădurii, când văd o privighetoare în flăcări, când văd două diafane substantive ortoptere... (una-i libelulă şi alta-i calul popii, nu?)... când văd şi când aud aritmeticele muzicale (sub)cuantice ale cerului din fiecare uşă şi din fiecare crâmpei de lumină. Nu?... Sigur că da!
Da, terminăm Şcoala, o plângem ca pe moaşte, lăsăm în sălile de clasă tot respectul pe care l-am învăţat în băncile şi-n mâinile sale. O terminăm, ne punem caru-n piatră şi plecăm mai încoace, mai în Vechiul Galaţi, să ne facem domni şi deştepţi. Eu plec mai înainte cu doi ani decât Mitică Luca şi el pleacă mai târziu cu doi ani decât mine. Plecăm cu trenul doldora de fum, şi de abur, şi de călători cuminţi... din cea mai frumoasă şi mai mică haltă din lume... şi nu ne mai întâlnim. Şi, încet-încet, cu sufletul purificat prin văzduhurile natale, colegul meu de ţurcă şi de Citire munceşte corect într-o fabrică uriaşă, se pregăteşte-n seriozitate şi-n temeinicie... şi începe să se facă popă. Ştie să cânte, ştie greaca veche, ştie cu ce se "mănâncă" şi cu ce se "bea" minunea Mântuitorului la nunta din Cana Galileii, cu ce se "mănâncă" psalmii regelui David... ştie că apropierea de Biserică-i tot la fel cu apropierea de Mamă... ştie că nimic nu se poate fără o mamă, ştie că prezenţa unei Biserici accelerează cumsecădenia şi nădejdea în purul şi simplul şi singurul martor al cestei Lumi: Adevărul! Nu?... Sigur că da!
Şi, iată, îl văd în odăjdii... îl văd plecând şi venind la/de la Chiraftei, unde oficiază tot ce trebuie să oficieze într-o biserică, pe cărarea mai lungă sau scurtă dintre primul cântec de leagăn şi ultimul murmur de prohod. Îl văd şi-mi aduc aminte Psalmul I - Versetul I din Psaltirea lui David: "Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n-a stat, şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut!" Nu?... Sigur că da!
Iată, Mitică Luca s-a făcut popă, este popă... iar eu nu am reuşit să mă fac nici măcar Nimic! Mă uit în Cutia Pandorei şi-mi zic: "Nu... niciodată nu-i târziu!" Nu?... Sigur că da!... (Stai aşa!)
