Domnul Unu

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Cică domnul Parmenide constituie esenţa filozofiei domnului Platon. Şi dacă acesta-i adevărul, însemnează că domnul Unu are însuşiri de bază, ori este chiar Baza, chiar dacă alţi filozofi n-o "înghit". Şi, totuşi, de unde vine Unu? Are mamă? Are tată? Un înţelept zice şi scrie că Unu vine din Totdeauna. Şi acestui adverb nu-i trebuie părinţi. Dacă-i "tot de-a una", de ce i-ar trebui? Cum, adică, "vine"? Poate "stă"! Dacă "stă", nu cumva înseamnă că-i Sinea, Esenţa, Concentratul, Sensul celui Totdeauna? Dacă "stă", nu stă oricum, ci stă în Mişcare. Nu?
Însă, chiar şi din Totdeauna fiind, se poate pune problema unui Început. Când începe Totdeauna? Se poate constata că Totdeauna începe Oricând? Se poate! Atunci, cred că se poate "vedea" cum/că Oricând (se) sfârşeşte Totdeauna? Cred că se poate! Adică, dincolo de prima "vedere" şi dincolo de ultima "re/vedere", domnul Unu (se) naşte şi (se) prăbuşeşte (în Sine) în fiecare clipită. Nu?...Prin urmare, nu-i aşa că următoarea clipă nu (mai) există? Nu-i aşa că precedenta clipă n-a existat? Şi că nici următorul Unu nu (mai) vine? Şi că nici precedentul Unu n-a fost?...Sigur că nu?...Nu! Sigur că da!
Unu!?...Doar o continuă cădere în Sine, doar o continuă ridicare din Sine! Unu!?...Un principiu al Singurătăţii. Singura părere a Nimicului despre Tot! Prima şi ultima Certitudine a Singularităţii într-o mulţime de gânduri programate să "fie" şi să "vadă" Aşa!...Nu?
Şi, totuşi, în ciuda cestei "Certitudini", se simte un fel de "schimbare", un fel de "uzură", un fel de "parcă nu mai e aşa". Parcă "era altfel", nu? Dacă n-avem un ieri "real", parcă domnul Unu (ne) "gândeşte/arată" altfel într-un "ieri imaginar", nu? Chiar parcă-i sărit din balamale şi parcă deplânge scârţâitul trist şi banal al lui Totdeauna! Atunci, de ce să nu cred că "Eu sînt Cel ce sînt.../ Cel ce se cheamă, Eu sunt.../ Acela m-a trimis la voi!" este Unu...şi nu are "tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte"?
Amintindu-mi o strofă a poetului Ştefan Augustin Doinaş (în „Cvadratura Cercului”) nu pot să nu observ cum Omul (se) întunecă încet, cum (îşi) taie craca de sub picioare...şi cum Unu abia mai "vine", abia mai "stă" şi abia mai "suflă" în Mişcare: "Multiplul Unu diferit de sine/ o! mare-absenţă uneltind în toate/ niciunde - pretutindeni - altul vine/ vizibil numai din precaritate!"...Nu?...Sigur că da!...(Publicitate: "O clipă stă pe sârmă, n-asalt de osanale.../ şi numără sfinţiţii cum fug din catedrale!")

Citit 418 ori Ultima modificare Miercuri, 06 Februarie 2019 17:54

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.