Oleacă de Nemurire...cu Femeia de Scris (I)

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Cică stă pe marginea grâului şi împleteşte coroane din flori nemuritoare. Şi cică pe mine mă aşteaptă. De vreo cincisprezece ani, în fiecare zi de vară, cât durează nemuritoarele, stă pe marginea pâinii şi mă aşteaptă. Şi cică a şi întrebat-o de ce mă aşteaptă, însă ea n-a vrut să-i răspundă. Or, mai aproape de adevăr, a vrut să-i răspundă, ieri, dar cică a podidit-o un fel de plâns lung şi umplut cu suspine, cu ochi mari, şi amari, şi negri ca bobul de neghină. Şi cică l-a rugat pentru ultima oară să-mi spună că mă aşteaptă, cum mă aşteaptă. Şi să mă duc numaidecât şi fără teamă la ea, cât pot de repede, să-mi mărturisească cine e şi de ce stă de atâta vreme pe marginea grâului, împleteşte coroane din flori nemuritoare...şi recită din catrenele lui Omar Khayyam.
Desigur, n-am de ce să nu-l cred pe bădia Iancu Cujbă, vecin de viaţă şi de moarte cu părinţii mei, când îmi atrage atenţia (în fiecare zi de vară, cât durează imortelele) despre fata stătătoare pe marginea pâinii, despre fata nestemată şi aşteptătoare, despre misterul care începe să mă obsedeze în legătură cu fiinţa stranie şi frumoasă de la marginea pădurii cu salcâmi, unde locuieşte (şi) grâul până vin secerătorii şi-i taie picioarele, şi-l fac poloage şi snopi şi claie şi şură...şi turte pentru sănătatea de toate zilele şi de toate sufletele noastre ne/numărate. Îl cred. Şi chiar încep să mă gândesc foarte serios la eventualitatea unei întâlniri de gradul zero cu domnişoara din sus. Dinspre miazănoapte, adică. Fiindcă, încă nu ştiu de ce, dar toate femeile care mi-au ghicit şi cărora le-am ghicit în palmă şi în ochi au fost să fie din partea de nord a cătunului Zimbru, alias Macondo.
Aşadar, încep să mă pregătesc pentru mult râvnita şi interesanta întâlnire cu împletitoarea de coroane. Coroane, nu coroniţe. Oare de ce împleteşte coroane, iar nu coroniţe? De regulă, ştiu că flăcăii şi fetele din sat stau pe marginea grâului şi lucrează la coroniţe pentru serbări şi premii şcolare, nu fac ditamai coroanele, de parcă sfârşitul anului şcolar n-ar fi o bucurie, ci un fel de tristeţe vecină cu îngropăciunea. De fapt, aici, în acest loc sfinţit de ţărani şi de învăţători, sunt foarte mulţi elevi care plâng la începutul vacanţei de vară, de ciudă că se termină anul şcolar...nu cum mai târziu, după cincizeci de ani, când hahalerele/învăţăceii cu paie în nas scuipă ca nişte profesionişti ai nesimţirii şi azvârle cu biscuiţi după profesoara de limba română. Nu?
Da...e miercuri, e dimineaţă, mă pregătesc pentru întâlnirea de mâine!

Citit 485 ori Ultima modificare Joi, 07 Februarie 2019 17:22

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.