Decembrie. Iarnă grea, minunată, autentică, pentru toate sufletele sărace şi bogate, pentru toate buzunarele pline şi goale. Troienele-s cât casa ta, cât casa mea, cât casa lui. Toate-s încremenite sub alb. Chiar şi ciorile-s albe de atâta ninsoare, de atâta bucurie că-i ger şi că verişorii lor, corbii, se înmulţesc în linişte şi în voie. Nu circulă nimic. Doar fumul din sobe. Doar sângele-n carotide. Drumurile-s înfundate. Şi cele care duc, şi cele care vin. Şi cele principale, şi cele secundare. Doar pe ici, pe colo, câte-o mogâldeaţă masculină taie omătul spre fântână, spre grămada cu lemne, spre grajdul cu lăptărese, cai, mioare, porci... şi alte şi alte (mai multe ori mai puţine) animale şi păsări (in)utile. Dimineaţa, abia se mai aude câte-un cucurigu spre bariton, spre bas, spre mut. Cotcodac-i rar, din ce în ce mai rar... numai aşa, de exerciţiu şi de aducere aminte. Nu se aude decât rumegatul vacilor, suflarea cailor sătuli de poverile de peste an, dar şi de pocniturile şi înjurăturile câte unui ciomăgar... mai ales că acest tip de ins cotrobăit de nicotină şi rachiu rezistă eroic şi se înmulţeşte nestingherit în dragul nostru spaţiu mioritic ancestral. Şi nici măcar când moare câte-un om nu se aude. Doar se vede zăbranicul la uşa casei. Doar se aude urlatul şi tânguitul aproape stins al vreunui câine umplut cu jale că-i pleacă cel mai bun prieten la groapă. Asta mai zic (şi eu) iarnă, nu?... Sigur că da!
Decembrie. Băleni... sat cu oameni cuminţi şi cu minte, cât mai poate şi omul să fie cuminte şi cu minte când lemnele-s puţine, când merindele-s numărate, când palmele se lipesc de clanţă şi de zăvor, de lanţul căldării de la fântână... când asaltul democraţiei transformă visuri în coşmaruri şi viaţă în supliciu. "Vai de capul creierului meu!"... cum rosteşte şi scrie cel mai frumos "antrenor de îngeri", "îngerul cu o carte în mâini", "UMNS", adică "Uzina de Metafore Nichita Stănescu!"... De ce?... Pentru că, într-o vreme ca asta, mai treci peste una, peste alta, cu chiu, cu vai... însă numai mort pe masă să nu ai! Şi, uite, chiar acum, pe urgia asta frumoasă şi albă, mama soţului meu se pregăteşte să moară, e gata să moară! Şi nu ştiu ce să-i mai fac, nu ştiu cum s-o mai ajut, nu ştiu cum şi la cine să mă mai rog pentru ea! Îmi vine în gând să-i spun ceva, să vedem, poate "merge"! Şi chiar îi spun: "Mamă soacră, mamă Tudosia, te rog, mai aşteaptă măcar săptămâna asta, că nu merge nimeni nici înainte, nici înapoi!"... Iar ea-mi răspunde calm şi încet: "Bine, bine... dar să ştii că nu mai pot ţine decât până joi!"... (Să vezi!)
