Sigur că da! Soacră-mea s-a ţinut de cuvânt! Când a spus că nu mai poate ţine decât până joi, nu m-a păcălit! A venit joia ceea...şi, gata, a murit aşa cum a promis! Pentru ea, bag samă, moartea nu-i alternativă, nu-i opţiune şi nu-i aflare în treabă...cum, de altfel, nici viaţa nu i-a fost! A ştiut, a vrut şi a putut să moară cu aleasă responsabilitate! A crezut şi a fost convinsă că sfârşitul vieţii este egal cu începutul morţii, că moartea durează doar o clipă...şi constituie o problemă/chestiune de caracter! Şi, atâta vreme cât zicea că şi când dormi trebuie să ai caracter, nu mă mai mir că s-a ţinut de cuvânt şi în sensul definitiv/infinitiv al "stingerii" sub frumoasa povară a seriozităţii care a caracterizat-o de la cântecul de leagăn până la prohod! Dacă îmi aduc bine aminte, în urmă cu câteva zile înainte de a se năpusti iarna asta năprasnică peste Băleni, mama Tudosia şedea senină şi blândă pe patul Aşteptării Aceleia şi vorbea încet, aşa, mai mult ca pentru ea, dar n-aveam cum să nu aud: "Draga mea Marie...eu trebuie să mă duc, eu nu trebuie să mai stau...eu sunt lămurită că Anatole France avea dreptate în "Grădina lui Epicur", unde scrie că "trebuie să trăim astfel, încât moartea să fie un act de incontestabilă importanţă!...Nu?"..."Sigur că da!"...i-am zis şi i-am răspuns eu, aşa, gândindu-mă foarte serios la propoziţia cestui francez foarte deştept, care francez a ştiut să refuze până şi premiul Nobel pentru literatură, darămite nu ştiu ce mofturi aristocrate aflate la modă în epocă. Nu?...Ce să facă un scriitor aşa de valoros cu banii de pe dinamita lui Alfred? Nu-i mai bine să scrie şi să lumineze suflete rătăcite, să dreagă minţi defecte şi obscure, să îndrepte alcătuiri întortocheate? Uite ce fel de frumos a scris poezia "Suflete necunoscute": "Întreaga fire, cât cuprinde,/ miracol, celor mici le pare./ Cum nasc, în suflet le pătrunde/ a lumii vrajă-ncântătoare.// E în privirea lor o rază/ răsfrântă ca un magic semn./ Iluzia le dă îndemn,/ şi slabele puteri cutează.// Necunoscutul rost divin/ i-afundă-n ape-adânci, în spume./ În van îi chemi, rămân străini/ căci ei trăiesc în altă lume.// Puri, ochii lor desculţi rămân./ Ce vise stranii în răsfrângeri!/ Şi ce frumoşi pierduţii îngeri/ în universul prea bătrân!// În timp ce ne luptăm cu gândul,/ sprinţar visează mintea lor,/ misterul vieţii descifrându-l,/ dintr-un fior, în alt fior!"...Nu?
Şi, acum, iat-o...stă pe masă, lângă flori, cu mâna dreaptă aşezată definitiv peste mâna stângă...senină şi demnă, importantă şi mulţumită că s-a ţinut de cuvânt!...Nu?
